Între două, trei fumuri de țigară, alte două, trei gâturi zdravene de bere din cea de un kil, la pet, și semințe sparte între dinți știrbi – a dispreț pentru lumea guvernată de politicieni care s-au obișnuit într-atât să le dea cu tifla încât „Această lehamite” a lui Mircea Daneliuc nu mai pare o simplă metaforă, ci o axioma în toată regula -, locuitorii ghetourilor din Rahova au propria viziune despre alegerile care le bat la ușă. Una „țesută” într-o veritabilă „poiană a lui Iocan”.
Început de septembrie, mocnit printre nori apatici și costelivi. E duminică, trecut binișor de ora prânzului, iar strada Amurgului, una dintre cele mai aglomerate, mai îmbâcsite și rău famate artere stradale secundare din imediata vecinătate a Pieței Rahova, se freacă la ochi după o noapte agitată. Ca orice altă noapte, de altfel, de sâmbătă spre duminică, pigmentată, printre acorduri asurzitoare de manele, de sporovăiala hâtră a hoardei de ghetou!
„Viața ca o pradă”
Să tot fie vreo două ore bune de când strada începe să semene cu un veritabil furnicar. Cele câteva sute de oameni care locuiesc aici, între pereții scorojiți și cu aspect hepatic al blocurilor tip ghetou, se trezesc încet, încet la viață.
Cu mic, cu mare, de la cel cu barba sură, la țâncul cu nas cârmit în așteptarea batistei care nu va veni niciodată, toți, în păr, se adună ciorchine în dreptul scărilor de bloc, pe trotuare sau în fața celor câteva magazine înșirate de-a stânga și dreapta carosabilului.
Adulții își înfig între buze, cu aer pretențios de cunoscători ai treburilor lumești, chiștocul de țigară ieftină, de contrabandă, cumpărată la bucată de la „a lu’ Axinte Unicu” sau alde Bebe Mahăru’. Femeile, îmbrăcate țipător, cu tricouri inscripționate în cele mai imposibile culori, și încălțate – marca Rahova -, în papuci de plastic din vârful cărora se ițesc trufașe degete tălâmbe în căutarea unei pedichiuri care se lasă îndelung așteptată, își fac și ele de lucru, șușotind de zor sau sporovăind în gura mare despre te miri ce! Plozilor le-a cășunat pe o mingie de fotbal, roasă de dintele vremii, asemenea peretelui pe care-l izbesc cu înverșunarea unui Messi autohton, aflat la început de drum. Totul curge pe panta lină a „vieții ca o pradă”, atât de superb încondeiată de Marin Preda.
„…Ăla n-are timp să scrie o carte, darămite să conducă o țară!”
Să tot fie vreo cinci, șase flăcăi și încă pe atâtea muieri adunați în jurul mesei de plastic din inima ghetoului. Când mă apropii, discuția e în toi, așa că – autor omniscient cum mă aflu – îmi parchez fizicul la o masă ceva mai retrasă, îmi iau tainul de drojdie și hamei și ciulesc urechile. Taman la timp ca să aflu că „Nicolae Ciucă va ieși președinte, …oaie (puneți voi litera de rigoare că mie mi-a scăpat la tastatură)! Să moară familia mea dacă te mint!”. Cum nu am nici cea mai mică idee despre cât de bolnavă e familia celui care „bosgorodește” de zor despre „ăle dintâi șanse” ale sus-numitului Ciucă la șefia țării, mă abțin de la orice fel de comentarii! La urma urmei, o fi știind el ceva de pariază cu așa țâfnă!
Bine fac să-mi pun fermoar la gură! Nu trece secunda că pac!, vine și replica. Una oțărâtă, rostită din piept de fumător sadea: „Canci, Ciucă, frate! Păi, ăla n-are timp să scrie o carte, darămite să conducă o țară! Nț! Fii atent acilea, la mandea, că știu ce spun. Sigur iese Marcel Ciolacu. N-ai văzut că-i belește pe toți? Și p-ormă, îi ține de șase PSD-ul… A făcut ce-a vrut la partid!”.
Jupân de jupân
„Du-te, bă, dracu că nu știi nimic, sare cu gura unul slăbănog și deșirat ca un fir de verdeață pripășit în ciorbă. Vă zic io care e jupânu’ la toți…”. Face o scurtă pauză cât să-i pună pe toți pe jar, rade un gât zdravăn de bere, si decretează, după râgâitul de rigoare: „Mircea Geoană, băh. Ăsta ajunge la Cotroceni! E jupân de jupân. Io zic că clar iese Geoană!”. Altul, mai cu carte, după cum singur susține, o dă cotită, numindu-l pe actualul premier Marcel Ciolacu ca sigur „jupân” peste destinul de cinci ani al viitoarei Românii. Se încing spiritele, se umflă și învinețesc obrajii. Un val de proteste, asociate cu ceva salivă și sudălmi cât un pomelnic de Sfântă Mărie, izbucnește la unison. Zboară înjurăturile de la un scaun la altul de zici că joacă Ilie Năstase perețelul, nu alta! Sunt rostite la grămadă nume de posibili câștigători ai lozului numit Președinție (ba un Șoșoacă, ba un Simion, de ce nu Ponta sau, poate, Cioloș!). Tot la grămadă sunt înșirați și vreo zece, douăzeci de sfinți din calendar. Așa, de umplutură, ca să condimenteze părerile despre cutare sau cutare candidat!
Pempărșii lu ăla micu și scaunul de președinte
Când deliberările sunt în toi, țipătul isteric al unei tanti cu zulufi a la Marilyn Monroe zguduie parterul, și așa șubred al blocului din ghetou, cu intensitatea unui seism apocaliptic: „Marineeeee, du-te de ia pempărși că iar s-o căcat ăla micu pă el!”. Cel interpelat aruncă cu obidă chiștocul încă aprins peste maldărul de coji de semințe așternut ca un covor țapăn în dreptul picioarelor. „Mă duc, fă, dă-te dracu d-acilea. Nu mai țipa așa că mă duc. Vorbeam și io politică, fă… !” „Vorbeai pe dracu să te ia!”, vine replica înecată în oftică a consoartei. „Tu n-ai una de-un leu în buzunar și îți arde de cine pune curu’ pe scaunul de președinte, boule!”.
După ce mai bodogănește puțin, amintind ceva despre soacră și nația neveste-sii, „boul” se ridică în cele din urmă de pe scaun și dispare în lungul aleii. Ăilalți îl urmăresc o vreme, cu rânjete de complezență sumese în colțul gurii, apoi se întorc la „chestiunea zilei” din Poiana lui Iocan.
Sondajele și bucata de ciolan
În cele din urmă, se trece la analiza pe text. Intră în acțiune telefoanele mobile și începe „gugălitul”. Sunt rostite de-a valma procente menite să argumenteze care-i cel mai tare din parcare candidat, potrivit nu știu cărui sondaj. E pomenită și presa care „minte cu nerușinare” și mănâncă ceva nemestecabil. Ba mai e și cumpărată de politiceni, pe deasupra! Că tot sunt pomeniți la grămadă, cu titlu generic, sus-amintiții sunt beșteliți după toate normele și canoanele mai puțin ortodoxe ale comunității. Simpatiile pentru X sau Y sunt uitate rapid. Se trece la stilul smuls și plouă cu înjurături la adresa tuturor celor care sunt „puși pe căpătuială” și „vor o buca’ dă ciolan!”. Ca la comandă, din mai toate colțurile pseudo-cârciumii în aer liber, se fac auzite și contra-argumentele care îi fac pe cei câțiva candidați indezirabili. După lungimea pomelnicului, care amenință să nu se mai termine, cu problemele existențiale ale urbei, sunt gata să pariez salariul pe o lună contra unui supozitor (important în ecuație, de vreme ce ne-am putea procopsi cu toții cu o mândrețe de constipație după alegeri!) că anul ăsta am putea rămâne fără președinte! Din simplul motiv că nimeni nu ar alege pe nimeni!
Tot ce îmi mai rămâne de făcut, la capătul câtorva ore petrecute în compania guralivilor din „poiana lui Iocan” din ghetourile Rahovei, e să îmi iau tălpășița spre casă. E timpul să închid obloanele până spre dimineață când, cu aerul că nu se întâmplă nimic și că viața merge înainte, mă voi gândi din nou, la modul serios, pe al cărui nume de politician fistichiu și cu coadă de tinichea hodorogind în urmă-i îmi voi parca ștampila la alegeri!