Prezentul articol este ultima parte a trilogiei referitoare la statutul unei profesiuni, parca voit neprecizate în COR și ANC sau adânc secretizate, sub o falsă transparență: polițist. Modul ineficient de instruire, graba de a produce comportamente neverificate în plan moral a celor care trebuie să protejeze viața și bunurile patrimoniale, oarecum incerte azi, ale unei populații din ce in ce mai agresive cu ea insăși, toate conduc spre o imagine mentală și de ordin social profund strâmbată de modificarea periculoasă a vetustului „bun-simț” național. Omul de tip nou.Undeva între woke și cancel-culture.
Strigătul mut (eseu despre fuga de Sine)
Motto: „Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!” I.L. Caragiale – „O noapte furtunoasă”
Poate că ar trebui, deja, să fi pregătit un „back-bag” de urgență în care să luăm cu noi cele necesare supraviețuirii unei culturi, odată mândre, aici, la nord de Dunăre. Zicători, cimilituri, chiuituri, povești cu tâlc, legende, cântece de nuntă mută, ditiramburi, toate alături de bocetele neamului în pragul bejaniei, văicărelile și oftatul fanariot amestecate cu doinele de jale și, mai ales, de cătănie. Și să luăm poveștile lui Creangă din tolba soldatului Ivan Turbincă, cel care a inchis Moartea intr-un sac. Și să astupăm tânguirea clopotelor lui Mitică trase cu ironia unei subite dispariții, undeva, în lumea din apus, departe de ai lui, de „popolul” cel caragialesc. Pe Eminescu se recomandă să nu-l luăm că a fost un nastrușnic cârtitor asupra asimilării alogenilor care urlă, chiar si azi, „ubi patria, ibi bene”, sufocând pașoptistul „duh național”.
Ar trebui să luăm cu noi, zic unele minți buimace, și bruma de suflet românesc, cel aplecat sau drept, modificat prin tăvălirea către falsul curcubeu la care se uită, cu ochii bântuiți, chiar și Strâmbă-Lemne, arhetipul Întâi-Stătătorului în ale brazdei. Personajul ăsta pare că reprezintă Noua Ordine locală, amenințându-și slugoii cu pravile aduse, aiurea, de prin lume. Menirea lui este încăpățânat de simplă: ce este strâmb, in mintea lui, îndreaptă iar ce este drept, doar strâmbă.
În mitologia românească, consecvența idiotului este însoțită de un rânjet, având rol de mare veselie, numită „râsu-plânsu”. Observăm, cu indârjire, cum „popolul suveran” (vai, ce adjectiv abject!) se grăbește să apuce o lungă cale spre o lume pe care nu o va gasi nicicând. Pe tărâmul redescoperitei „obscenități publice” (sintagma îi aparține unei efemeride de regn politic, fost ministru al culturii naționale), totul pare că se apropie de un exod al viețuitoarelor din bătătură, spre înlocuirea cu figuri corcite și jerpelit de mândre în nemernicia lor. Transformarea se produce prin fiecare nouă pravilă adaptată, dupa indicibile modele, cu scopul de a produce imposibilul: schimbarea identității culturale.
Întreg mecanismul de neo-colonizare mentală se sprijină pe complicitatea colectivă, pe amutizarea gândurilor hrănite grobian din resturile unor multiple cine-de-taină. Încruntați, încrâncenați, oarecum subtil motivați printr-o metafizică de șanț (cu teribila variantă tip tranșeu), noile pravile prevăd „tăierea”. Se „taie” orice mai este de tăiat ( am și uitat de flota românească, de soldații și de tabela de inzestrare a defunctei armate de tristă amintire, de industrii grele și ușoare, de pământ…). Când nu se „taie”, se „golește”. Rezervoare istorice dispar, chiar și cele cu legendara apa-vie/apa-moartă. Rămâne la îndemână Apa Sâmbetei, apa subterana a unui neam alternativ. Aerul devine gros, plin de înjurături care golesc tot relicvarul religios local. Rușinea este fără sens, nu se mai învață, respectul este doar al capului plecat de umilința zilnică și nu de admirația unor valori care ne-au ținut in viață. Și, dincolo de rostul bunului-simț toate pseudo-valorile își cară pe trotinetă, pe mașini de lux, pe apa cea înstrăinată sau prin aer, dorința tembelă de război. Figuri schimonosite, onorate public, se deghizează în războinici și vomită, prin noile surle și trâmbițe, necesitatea înrolării. De fapt, este o chemare către comiterea unei crime comise în comun, a clovnului care, din bufonul regelui neghiob, devine un fals Nero.
Desigur, multe figuri de soi-rău cred că produc doar un fel de artă, că nu au vreo vină reală, că lumea vrea pâine și circ, sex și violență, sânge și o impardonabilă durere. Ăștia sunt, de fapt, propagandiștii unui război cu lăutari, un remix dupa modelul „woke” al „Tziganiadei” lui Ioan Budai Deleanu. Astfel se proclama noua libertate de a fi sclav ca un drept umanitar.
Omul de tip nou. Între woke și cancel-culture
Revenind la vorbele cele multe rostite mai demult, tocmai pusesem pe hârtie câteva gânduri referitoare la tinerii care, în loc să aleagă o moarte aparent eroică, undeva pe tărâmul celălalt, se îndreaptă către o profesiune care nu este descrisă sau explicată în substanța ei, o profesiune sub o etichetă, așa cum arată crucile din cimitirul eroului-necunoscut.
Se tot vorbește, cu o serioasă imbecilitate, de pregătirea pentru apărare, de fapt o propagandă belicoasă în stilul clasicului „Si vis pacem para bellum”.
Se tot vorbește de „reziliență”, un barbarism calchiat stupid iar mulți se bucură de renașterea fabricilor de armament. Gloanțe pentru pâine, sânge pentru pansament, lemne pentru cruci cu inscripții nedorite.
Și pentru toate astea, se „taie” de la Educație, se „taie” de la Sănătate, se „taie” de la apărarea internă opusă răului venit prin filme cu proști și camioane cu prafuri albe oferite spre adormirea cea de veci. Totul pare un simplu joc razboinic, o „tăiere din pix”, care poate modifica locul pe care suntem lăsați să viețuim, un semn grafic mânuit de noii analfabeți cultural, comportamental, social, juridic, cei pentru care Legea se aplică numai cu bastonul, ignobilul semn al autorității unui „polițist, adjectiv”, instruit prin „școala altfel” cu scopul educării spre conformitate prin pedeapsa aplicată, public și umilitor, pe ”calul-bălan”.
„Salus rei publicae, suprema lex” dincolo de „woke” sau „cancel-culture”, nu?
