Notă de prezentare. Conținutul articolului se referă la situația identificării nominale a profesiunii de polițist prevăzute (de fapt, neprevăzute) de COR, documentul care precizează Clasificarea Ocupațiilor din România contemporană.
Analiza subsecventă este prima parte a unei trilogii care va cuprinde o privire critică asupra lipsei, deja cronice, de atractivitate, motivată solid, a cetățenilor români cu vârsta de peste 18 ani care vor să-și dedice existența socială în domeniul ordinii și siguranței publice. Părțile spre completare vor cuprinde, ca subtitluri, “Sistemul real de formare profesională a polițistului zilelor noastre”, o analiză lucidă și onestă a unei profesiuni azvârlite în derizoriu și supusă, de cele mai multe ori, oprobriului public și “Posibile corelări ale profesiunii de polițist cu bulversantele valori sociale europene”. Referințele se vor face în conformitate cu actele normative în vigoare la nivel legislativ național și specific ministerial.
Sistemul real de formare profesională a polițistului zilelor noastre
Salus rei publicae, suprema lex!
Cu toate că sintagma ”polițist, adjectiv” este o preluare a titlului unei producții cinematografice românești, conținutul metatextului este doar o prezentare trunchiată, aparent subtil confuză, a unei posibile denominari. Se știe, cu siguranță, ca lexemul “polițist” este, în forma lui de bază, un substantiv. Determinarea sau calificarea acestuia prin juxtapunerea cuvantului ”adjectiv” duce, în deplina ambiguitate metaforică, la o enunțare voit confuză printr-o restricție selectională improprie. M-am tot întrebat cum poate să fie substantivul “polițist” descris ca adjectiv(?!). Întelegerea sensului paradoxal poate fi susținută de o dezvoltare contextuală i.e. “fire de polițist, minte de polițist, comportament de polițist, viață de polițist etc”. Ambiguitatea produsă de constituenții sintagmei conduce către o stare “de facto” dar mai ales “de jure” a locului profesiunii de polițist în societatea românească actuală. De aici se ridica o dubioasă nedumerire asupra conținutului semantic al acestui substantiv comun, poate atât de comun încât cade în derizoriu, penibil sau ridicol, după cazurile mult mediatizate de o sleahtă de inadaptați social.
Confuzia pe care o proiectează folosirea adecvată a sensului denominativ pare că este rezultatul devălmășiei actelor normative în domeniul ordinii și siguranței publice, respectiv în înțelegerea corectă, necesară și asumată a rolului celor care aplica legea, rol pe care și l-au asumat prin rostirea jurământului la investirea cu autoritate.
Pentru cei care vor să caute sensul denotativ al titulaturii profesionale dincolo de referințele efemere ale DEX-ului, oarecum stabilizate circumstanțial de DOOM, ediția a III-a, sursa de informare oferită cetățenilor este, așa cum spuneam, actul normativ intitulat COR-Clasificarea Ocupațiilor din România contemporană. La o căutare cât mai serioasă se poate observa că profesiunile la care face referire denumirea “polițișt” sunt precizate după cum urmează (vezi documentul, poziția și codul):
- Agent de politie penitenciara
- Comisar(?!)
- Inspector de politie
- Ofiter de politie penitenciara
- Anchetator de politie
- Detectiv
- Detectiv particular
Așa că mă întreb, bulversat, unde o fi descrisă profesiunea de “polițist”? Căutarea nu este nicidecum exhaustivă dar produce, de la primele încercări, o serie de nedumeriri pentru cetățenii care vor să identice și să înțeleagă substanța titlurilor fiecărei poziții din COR, desigur, în cazul de față.
Posibile corelări ale profesiunii de polițist cu bulversantele valori sociale europene
Cotrobăind prin vrafurile de acte normative descoperim o Lege, și anume Legea 360/06 iunie 2002, subintitulată “Statutul polițistului”, un document de stat care se prelungește cu un “Ghid de carieră pentru polițiști și cadre militare din Ministerul Administrației și Internelor”(?!).
În aceasă etapă a căutării se pare că nimic nu mai este ce știam eu, un simplu cetățean. Legea 360 precizează că “polițistul este funcționar public cu statut special….” dar “Ghidul de cariera…..” cuprinde și sintagma “cadre militare”, încercând să includă și cele două specializări (arme), Jandarmeria și Pompierii, care, de fapt, își reglementează competențele și prin subordonarea către alte acte normative din domeniul Apărării Naționale, al armatei (un soi de redundanta “armata militară”). Astfel constatăm că, deși sunt alăturate două profesiuni, una cu atribuții civile(speciale) iar alta cu atribuții preluate din zona de competență militară (dar nu în ordinea strictă a reglementărilor MApN), în COR apar alte profesiuni care sunt, probabil, conectate la aceleași zone de interes cetățenesc și național, aflate sub denumirea specifică domeniului “Ordine și siguranță publică”.
Revenind brusc la începuturile căutărilor de identificare a unei extrem de importante profesiuni, încerc să-mi croiesc, oarecum, o anumită ordine în devălmășia denumirilor care duc inevitabil spre o paradoxală anomie.
Titlul producției cinematografice, devenit motorul interogărilor mele, îmi zăpăcește și sensul minimal pe care îl pot da substantivului “polițist” devenit, printr-o ciudată conversiune, adjectiv.
Mă opresc din căutare. Deodată, mă întreb stupid cine dorește să devină un profesionist fără o identitate explicată social. Și, totodată, îmi dau seama că propria mea absurditate mă uimește, mă contrariază, mă tulbură și mă duce din nou la începutul căutării.
Mă gândesc să întreb un polițist al României de astăzi dacă îmi poate explica statutul sau profesional. Sper că știe, nu?
