O decizie publicată în Monitorul Oficial (Partea I, nr. 490 din 26 mai 2025) a trecut aproape neobservată, deși pune la aceeași masă instituții-cheie ale statului și, ca invitați permanenți, cele două servicii de informații. Este vorba despre Decizia nr. 281/2025, prin care se înființează Comitetul pentru admisia și reglementarea șederii străinilor în România – un organism consultativ, fără personalitate juridică, dar cu un mandat clar: „eficientizarea procesului de admisie și de reglementare a șederii străinilor pe teritoriul României”. A intrat în vigoare chiar în ziua publicării, în 26 mai 2025.
Pe scurt, statul își creează un mecanism interministerial care să miște mai repede, mai „coordonat” și mai „digital” tot lanțul birocratic ce ține de intrarea, șederea și integrarea administrativă a străinilor. În teorie, e o piesă tehnică într-un puzzle complicat. În practică, e genul de structură care, tocmai pentru că e transversală și discretă, ajunge să stabilească direcții de politică publică.
Ce este noul comitet înființat de Guvern
Comitetul reunește Cancelaria Prim-Ministrului și șase instituții cu rol direct în migrație, muncă, educație și economie: Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Muncii, Ministerul Educației, Ministerul Economiei (cu Digitalizarea, Antreprenoriatul și Turismul în titulatură) și Autoritatea pentru Digitalizarea României.
Piesa care schimbă registrul este alta: la ședințe participă „în calitate de invitați permanenți” reprezentanți ai SRI și ai SIE. Formal, asta nu transformă comitetul într-o structură de securitate națională. Dar arată că subiectul admisiei și șederii străinilor nu mai e tratat strict ca un dosar de hârtii, ci și ca unul de control, evaluare și anticipare.
Comitetul este coordonat de un consilier de stat desemnat din Cancelaria Prim-Ministrului. Din informațiile vehiculate public în spațiul politic și mediatic, numele pus în legătură cu această coordonare este Valentin Vătăjelu, fost polițist, ajuns comisar-șef, ulterior detașat în zona de atașat la Ambasada României în SUA și adus apoi în aparatul guvernamental. Faptul că o astfel de structură e condusă de un profil cu reflex de „ordine și procedură” poate fi citit în două chei: unii văd eficiență, alții văd „militarizare” a unui subiect care ar trebui discutat cu societatea, nu doar gestionat între instituții.
Vize, piața muncii și o birocrație care scârțâie
În textul deciziei, cheia este cuvântul „eficientizare”. În traducere administrativă: mai puține blocaje, termene mai scurte, proceduri unificate, schimb de date între instituții, mai mult online. La nivel de intenție, comitetul se prezintă ca un hub care aliniază politici în funcție de „nevoile economice, educaționale și turistice” ale României.
România a ajuns să depindă tot mai vizibil de forță de muncă din afara UE, în special în construcții, HoReCa, logistică și servicii. În paralel, universitățile vânează studenți internaționali, iar sectorul privat apasă constant pe pedala „deficitului de personal”. Statul, prins între patronate, legislație, presiuni europene și propriile instituții care nu vorbesc mereu între ele, își creează un mecanism de coordonare.
Decizia 281/2025 fixează și un detaliu care ridică sprâncene: raportare „lunar” sau „la solicitarea prim-ministrului”, sub formă de rapoarte de progres privind măsurile și atribuțiile comitetului. E rar să vezi, într-un domeniu social delicat, o ritmicitate de tip „management de proiect”: progres, indicatori, actualizare lunară. Asta poate însemna seriozitate, dar poate însemna și că subiectul e tratat ca o linie de producție.
Transparența și frâna constituțională
În contextul migrației, sunt tot mai mulți străini cu drept de ședere în România, mulți veniți la muncă. Astfel apar percepții de „import masiv”, temeri legate de siguranță, presiune pe servicii publice și, inevitabil, discurs politic.
Dan Podaru, vicepreședinte PER România, a formulat public o poziție care împinge discuția în zona de principiu, nu doar de procedură.
„Problema migrației trebuie privită cu mare atenție. Constituția României interzice explicit strămutarea sau colonizarea de populații străine pe teritoriul țării (Art. 3, alin. 4). Autoritățile statului trebuie să informeze permanent populația referitor la situația migranților din România și trebuie să acționeze cu transparență totală. Conform informațiilor apărute în presă, procentul migranților se ridică undeva la peste 7%. Autoritățile ar trebui sa consulte cetățenii Bucureștiului privitor la migrație prin intermediul unui referendum, aceasta ar fi metoda civilizată de lucru într-o țară democratică”, a declarat Dan Podaru.
România nu are, în acest moment, un reflex constant de comunicare publică pe migrație. Cifrele apar fragmentat, pe bucăți, de la instituții diferite. Discuțiile sunt adesea ori tehnice și seci, ori emoționale și stridente. Iar între aceste două extreme rămâne golul: cum explici publicului ce se întâmplă, de ce, cu ce consecințe și care sunt limitele legale?
În același timp, e importantă o delimitare: comitetul nu anulează Constituția și nu „importă populații” prin simpla existență. E un organism consultativ care propune, coordonează, monitorizează, digitalizează și negociază – exact acele verbe care, puse cap la cap, arată putere administrativă. Tocmai de aceea, transparența devine esențială: când creezi un mecanism care poate accelera procese, trebuie să spui și unde sunt frânele.
Cifrele din București și presiunea socială
Pe fundalul înființării comitetului, vin datele Inspectoratului General pentru Imigrări, citate de Rador/Radio București: aproape 7% din populația Bucureștiului ar fi reprezentată de cetățeni străini. Autoritățile din Capitală ar fi gestionat anul trecut situația a peste 144.000 de persoane, dintre care peste 100.000 ar proveni din state precum Nepal, Turcia sau Sri Lanka. Alte aproximativ 42.000 ar fi venit în special din Italia, Suedia și Franța. Motivul principal al stabilirii reședinței: angajarea în muncă, pentru peste 60.000 de persoane.
Șeful Direcției pentru Imigrări a Municipiului București, Ionuț Cârdei, a descris o creștere accelerată: de cinci ori față de 2016 și de aproape trei ori în ultimii cinci ani, cu un salt anual de circa 30%. Proiecția lui, dacă trendul continuă, e cea care aprinde tensiunea: „în următorii cinci ani” s-ar putea ajunge ca „un sfert” dintre cei care locuiesc în București să fie cetățeni străini.
Indiferent cum este privită această prognoză – ca avertisment sau ca extrapolare discutabilă – ea mută discuția din zona de „avem câteva zeci de mii de muncitori” în zona de „schimbare de structură socială”. Iar când discuția ajunge aici, orice lipsă de explicație oficială devine combustibil.
Mai e un indicator care arată că fenomenul nu e doar „pe hârtie”: în 2025, polițiștii ar fi aplicat peste 1.500 de sancțiuni pentru nerespectarea legislației în domeniu, în valoare totală de peste 2,7 milioane de lei. Nu e o cifră care să demonstreze automat un „val de ilegalitate”, dar arată că efortul de control există și că sistemul e suficient de încărcat încât să producă un volum consistent de sancțiuni.
Când oamenii simt presiunea, comitetul devine mai mult decât o ștampilă
Orice guvern poate susține, pe bună dreptate, că are nevoie de un mecanism de coordonare: MAI se ocupă de ședere, MAE de vize, Munca de piața muncii, Educația de studenți, Economia de investiții și turism, Digitalizarea de platforme. În absența unui centru, fiecare trage în altă direcție, iar solicitantul – fie el angajator, student sau lucrător – se blochează între ghișee.
Problema apare când „eficientizarea” devine singurul obiectiv comunicat. Pentru că migrația nu e doar o chestiune de procedură; e și una de comunități, integrare, locuire, servicii publice, tensiuni culturale, abuzuri și exploatare. Dacă statul apasă pe accelerație administrativă, dar nu construiește și un cadru de control, protecție și comunicare, apar două riscuri simultane: crește frustrarea publică și cresc vulnerabilitățile celor veniți la muncă.
Aici intră și partea pe care mulți o ignoră până când explodează în stradă sau pe rețelele sociale: tratamentul concret al muncitorilor străini. Iar ecoul se vede și în comentariile oamenilor, atunci când un subiect devine viral.
Pe social media, reacțiile sunt dure și, pe alocuri, tăioase. Un utilizator scrie: „Dacă e nasol… și îi cred că este… de ce nu pleacă? Eu așa știu… unde nu ți-e bine… atunci pleci. Ce atâta hărmălaie…”. Altul merge mai direct: „Să plece acasă la ei, nu avem nevoie de așa ceva”. Iar un al treilea întreabă: „De ce nu fac în Qatar sau Dubai? Acolo iau 40 de dolari și cazarea e jale, plus că muncesc 14 ore”.
Reacțiilei nu sunt „politică publică”, dar par a fi un amestec de oboseală, neîncredere și impuls de a simplifica o problemă complexă în două propoziții. Și tocmai de aceea, într-o țară care își face comitet pentru „eficientizare”, e obligatoriu să existe și o discuție inteligibilă pentru public: ce câștigăm, ce pierdem, ce controlăm, ce nu controlăm.
Episodul care arată de ce subiectul nu mai încape în birouri
În ultimele zile, în spațiul public a circulat și un caz concret care scoate la suprafață tensiunile din teren: potrivit unei relatări „Oficial TV”, muncitori nepalezi angajați la compania Erbașu S.A. ar fi declanșat un protest spontan, transformat într-o grevă, acuzând condiții grele de muncă și trai. Printre revendicările acestora s-au numărat îmbunătățirea cazării și majorarea salariului orar, de la 13 lei la 27 de lei.
Compania vizată ar urma să își prezinte punctul de vedere, iar reacțiile autorităților rămân de urmărit. Dar episodul, în sine, arată cum migrația deja nu mai e o statistică și nici un paragraf într-o decizie de guvern. E deja un test zilnic pentru stat – de la vize și ședere, până la controale reale, protecție împotriva exploatării și felul în care comunitățile locale sunt ținute la curent.
Dacă noul comitet va fi doar o „pârghie” administrativă pentru admitere și ședere, fără transparență și fără raportare publică inteligibilă, va alimenta exact ceea ce pretinde că gestionează, adică și mai multă tensiune. Dacă, în schimb, va funcționa ca un instrument care pune ordine, claritate și responsabilitate în sistem, atunci abia atunci își justifică numele.
