România nu este feuda unui vătaf, iar cetățenii săi nu sunt iobagi pe moșie. Și totuși, privind spre ceea ce guvernul actual numește cu emfază „pachetul 2 pentru reducerea deficitului”, ai impresia că ai fost proiectat înapoi în secolul XIX, în epoca stăpânirilor fără lege, când biciul decidea norma, iar cuvântul vătafului era mai presus de judecată. În această piesă sumbră a realității administrative, rolul de Rupe Piele – temutul vătaf din romanul lui Nicolae Filimon, „Ciocoii vechi și noi” – pare a fi preluat de actualul prim-ministru Ilie Bolojan și ministrul Cseke Attila.
Cei doi, susținuți de o coaliție inertă și lipsită de spirit critic care prin politicile promovate ne-au adus in situația prezentă, au promovat un proiect de lege care, analizat atent, nu este reformă, ci înșiruire de sancțiuni colective. Nu este economie, ci pedeapsă. Nu este administrație eficientă, ci austeritate cu iz de abuz.
Din punct de vedere al normelor de tehnică legislativă, acest pachet normativ încalcă grav dispozițiile Legii nr. 24/2000, în special art. 7^1, care impune obligația realizării unui studiu preliminar de impact asupra drepturilor fundamentale. Niciun astfel de studiu nu a fost prezentat. În fapt, întreaga propunere este o expresie a deciziei politice livrată fără fundamentare reală, fără analiză de impact, fără consultarea structurilor asociative ale autorităților locale, fără vreo evaluare socio-economică. Este un act de putere, nu un act de guvernare.
Articolul IV al proiectului propune un mecanism de executare silită a indemnizațiilor destinate persoanelor cu dizabilități. Concret, indemnizația de însoțitor, esențială pentru susținerea traiului unor persoane care trăiesc deja la limita supraviețuirii, va putea fi reținută lunar pentru plata datoriilor fiscale către bugetele locale. Se ignoră nu doar principiul proporționalității și protecția specială conferită de art. 50 din Constituție, ci și dispozițiile art. 729 Cod procedură civilă care interzic în mod expres executarea veniturilor de subzistență. Mai mult, în termeni morali, această măsură este o cădere: nu doar că statul nu mai protejează vulnerabilitatea, dar o transformă în sursă de recuperare bugetară. Efectul este devastator pentru legitimitatea statului ca garant al demnității umane.
Articolul VI instituie publicarea listelor de datornici în Monitorul Oficial Local și pe site-urile autorităților. Aparent, o măsură de transparență fiscală. În realitate, o formă de stigmatizare instituționalizată. Datele personale ale contribuabililor – nume, domiciliu fiscal, rol nominal – devin publice, fără consimțământ și fără filtru de proporționalitate. Măsura încalcă frontal Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR) și art. 26 din Constituție privind viața intimă și privată. Dar mai grav decât orice aspect juridic, este cultura autoritară pe care o legitimează: statul nu mai e partener, ci tribunal public. Nu corectează, ci umilește.
Mai mult decât atât, acest articol aduce o atingere gravă și subtilă exercitării libere a dreptului de proprietate. Se creează premisa ca circulația juridică a bunurilor imobile să fie blocată nu doar pentru datorii legate direct de imobil, ci pentru orice altă obligație fiscală a contribuabilului – inclusiv amenzi contravenționale, penalități sau restanțe fiscale fără legătură cu bunul. Se condiționează astfel exercitarea atributelor fundamentale ale proprietății – posesia, folosința, dispoziția – de un criteriu extrinsec, arbitrar și disproporționat. Ce legătură are o amendă de circulație sau o penalitate din alte surse fiscale cu dreptul de a înstrăina sau greva un bun imobil? Niciuna. Este o ingerință nejustificată în sfera drepturilor fundamentale, în contradicție cu art. 44 din Constituție și cu jurisprudența constantă a Curții Constituționale privind protecția proprietății. Statul fiscal devine gardianul absolut, iar dreptul de proprietate – o concesie administrativă.
Articolul X stabilește un plafon numeric al posturilor în administrația locală, raportat strict la numărul de locuitori, decizie comunicată și revizuită anual de către prefect. Această normare forțată, deghizată în eficiență, încalcă art. 120 și 121 din Constituție, Codul administrativ și Carta europeană a autonomiei locale, art. 4 și art. 6. Ea suprimă posibilitatea comunităților locale de a-și organiza funcționarea administrativă în funcție de specificul propriu. Ignoră realitățile locale – orașe turistice, localități cu industrie, comune cu activitate transfrontalieră – și impune un model rigid, uniform, străin descentralizării. De ce nu s-a mers pe un plafon procentual din bugetul propriu pentru anvelopa salarială, o soluție flexibilă, legală, proporțională? Simplu: pentru că această guvernare preferă să rupă, nu să construiască. De altfel, in forma actuala, propunerea normativă invită autoritățile locale la eludare prin înființarea unor subordonate cărora nu li se aplica limitarea posturilor. Oare nu este premeditată aceasta abordare. Încă o pacaleala de la o clasa politică plina de Piedoni.
Articolul XVII autorizează cesionarea creanțelor bugetare către operatori privați. Teoretic, se dorește eficiență în colectare. În practică, se încalcă principiul suveranității fiscale: creanțele bugetare sunt drepturi publice, care nu pot fi transferate în logica profitului. Confuzia între cesiune și mandat de recuperare este gravă. Mai mult, statul creează premisele unei duble executări: contribuabilul va suporta și comisionul firmei private, și onorariul executorului judecătoresc. Se naște o piață a datoriilor publice, un business privat pe seama neputinței administrative. Statul abdică de la rolul său și transferă pârghii de autoritate către o tagmă profesională cu reputație adesea contestabilă. Este un act de retragere mascată a autorității publice, o forma de captură instituțională a interesului bugetar.
Articolul XVIII prevede suspendarea dreptului de a conduce pentru neachitarea amenzilor în termen de 30 de zile. Nu în urma unei noi fapte, nu în urma unei decizii judiciare, ci prin simplul fapt al neplății. Este o sancțiune administrativă mascată, fără temei în OG 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, și fără protecția dreptului la un proces echitabil. Este o lovitură aplicată direct celor cu venituri mici, care se pot trezi excluși din piața muncii pentru o datorie de câteva sute de lei. Eficiență fiscală prin suspendarea unui drept civil? Asta nu e politică publică, e sancțiune colectivă.
Neagu Rupe Piele, vătaful din romanul lui Nicolae Filimon, biciuia iobagul cu plăcere și răceală. Nu avea nevoie de proces, nici de raționament. Avea doar voință, putere și dispreț. Astăzi, guvernul care promovează acest pachet pare că acționează în aceeași logică. Legea este instrumentul forței, nu al echilibrului. Fiscul devine bici, prefectul devine vătaf, iar cetățeanul un număr de rol fiscal care trebuie plătit, pedepsit sau expus.
Statul nu mai administrează. Rupe pielea. Fiscul nu mai recuperează. Vânează. Administrația nu mai sprijină. Suspicionează.
Este rușinos și periculos. Acest proiect de lege trebuie retras. Iar autorii săi, dacă ar avea un minim de onoare profesională și conștiință instituțională, ar fi trebuit să demisioneze dumnealor aparținând aceleiasi tagme politice care a generat acest deficit.
România are nevoie de reformă fiscală si administrativă, da. Dar nu făcută cu bâta, ci cu lege. Nu cu dispreț, ci cu rigoare. Nu cu Rupe Piele, ci cu oameni de stat.
de Alexandru Dumitrescu, avocat
