A murit Ion Iliescu, președintele-pivot al tranziției noastre post-1989. Faptul în sine e istoric; felul în care reacționăm spune însă mai multe despre noi decât despre el. Statul a anunțat funeralii de stat și o zi de doliu național — cadrul legal există și se aplică imperativ in situatia foștilor șefi de stat. Disputa a explodat pe rețele: contestări ale doliului, refuzul participării la ceremonii, ironii, furie. În spatele acestui vacarm se ghicește un mecanism vechi: tentația de a ne confirma moral prin condamnări sonore în momente cu încărcătură simbolică.
Ion Iliescu a marcat structural tranziția: a preluat puterea în 1989, a condus în 1990–1996 și 2000–2004, perioada în care România a intrat în NATO și a pus bazele parcursului european, dar și anii în care au avut loc mineriadele și au rămas deschise dosare grele de violență de stat. Procesul penal târziu pentru crime împotriva umanității nu s-a încheiat cu o condamnare. Chiar și în obituarele internaționale, biografia lui balansează între „arhitect al tranziției” și „garant al reflexelor autoritare” — o ambivalență greu de înghițit într-un mediu online care cere verdicte binare.
Paranteză comparativă: Honecker
Întrebarea „cum au făcut alții?” revine natural. Când Erich Honecker a murit în 1994, presa germană a notat, fără lacrimi, dar și fără spectacolul răzbunării, că a murit liniștit în exilul chilian după ce procesul i-a fost întrerupt pe motive medicale. A existat o judecată morală clară, însă tonul a rămas în mare parte rece și lucid — o distanță demnă, nu un carnaval al invectivelor.
Ce vedem azi la noi
Ceea ce numești „noul proletariat” — acea combinație de militantism moral, reflexe de rețea și dorință de auto-confirmare — transformă moartea într-un moment de branding. Rețelele sociale stimulează exact acest lucru: afirmația identitară rapidă, replicabilă, recompensată, indiferent dacă adâncește sau nu înțelegerea trecutului. Umberto Eco a numit, memorabil, această democratizare a microfonului o „voce dată prostului satului”; adevărul e că platformele dau voce tuturor, iar rezultatul e o cacofonie în care nu se mai disting istoria, responsabilitatea și buna-cuviință.
Reacții politice: cine are legitimitatea morală?
Dominic Fritz, președintele USR și cetățean german fără drept de vot la alegerile prezidențiale sau parlamentare, a afirmat că moartea lui Iliescu „ne lasă cu răni deschise” și a anunțat boicotul partidului său la funeraliile de stat, pe care le consideră inoportune. Din perspectiva legală, situația lui Fritz este paradoxală: conduce un partid național, dar nu poate participa la procesele electorale fundamentale ale statului pentru alegerea președintelui sau a Parlamentului. Mesajele sale, chiar dacă moraliste, sunt privite de unii ca o formă de ingerință simbolică din partea cuiva care nu a trăit sub regimul Iliescu și nici nu i-a cunoscut direct efectele.
Andrei Caramitru, fost membru USR si influencer progresist, a lansat critici vehemente, acuzând nomenclatura care ar fi generat și perpetuat regimul Iliescu. Ironia este că tatăl său, Ion Caramitru, a fost parte din „nomenclatura” revoluționară post-1989, iar el însuși a beneficiat de educație în Elveția imediat după liceu, in 1994,, într-o vreme când majoritatea românilor se confruntau cu lipsurile tranziției. Criticile sale, deși justificate pe fond, sunt percepute de unii ca ipocrite prin prisma acestui context personal.
În același timp, nu e nedrept să observi o doză de ipocrizie în unele voci care denunță „nomenclatura” din care provin indirect sau de pe urma căreia au beneficiat. Dar a răspunde ipocriziei cu vitriol în ziua morții e o slăbiciune — nu o forță. Când înlocuiești analiza cu invectiva, nu demontezi mitul; îl hrănești. Fiecare val de sarcasm îl fixează pe Iliescu pe soclul central al conversației naționale încă o zi. „A vorbi rău” este tot „a vorbi”. În termeni de memorie colectivă, atenția — chiar negativă — conservă.
Justiție, nu justițiarism
Dacă problema reală este absența unei sentințe pentru mineriade și pentru sângerosul interregn din 1989, atunci instrumentul corect este rigoarea juridică (și arhivistică), nu vendeta retorică. Justiția vine din dosare, probe, instituții care funcționează, nu din postări. Iar ceea ce nu a produs o sentință în viață nu se repară prin defulare la moarte. Dimpotrivă, angrenează o spirală a resentimentului care mută accentul de pe victime și adevăr pe spectacolul indignării.
Despre protocol și decență
Funeraliile de stat nu sunt un premiu moral; sunt un protocol al instituției, nu al biografiei ideale. Putem discuta dacă legea trebuie schimbată pe viitor — și e sănătos să o facem —, dar schimbarea regulilor „în ziua de” nu e maturitate republicană. Asta nu înseamnă că e nevoie de elogii; înseamnă că putem păstra o linie de decență care să nu confunde doliul de stat cu amnezia morală.
Concluzie: pedeapsa tăcerii
Există o sancțiune mai grea decât huiduiala: uitarea. Nu uitarea care acoperă faptele (aceea e complicitate), ci uitarea care scoate figura din centrul scenei simbolice. Adevărata „pedepsire” a lui Iliescu nu stă în a-l contesta teatral în ziua morții, ci în a-l extrage, metodic, din supraexpunerea ce i-a hrănit importanța — și a muta reflectorul pe victime, pe documente, pe lecțiile instituționale care previn repetarea abuzurilor. Memoria lucidă și rece, urmată de o uitare deliberată a personajului ca „figură-ax” a povestirii noastre, e mai eficientă decât orice cor de invective.
Pe scurt: nu huiduielile fac dreptate, ci adevărul consemnat — și apoi tihna indiferenței publice față de un om care aparține deja arhivei.
