Ucraina primește o lovitură neașteptată: Polonia a blocat finanțarea pentru rețeaua Starlink, sistemul de sateliți care ținea armata lui Zelenski conectată pe front. Din octombrie, Kievul riscă să rămână fără acest atu vital.
Decizia președintelui polonez Karol Nawrocki a picat ca un trăsnet. Veto-ul său taie dintr-un foc speranța Kievului de a continua contractul plătit până în 2026. Fără bani, fără lege, fără Starlink. Europa promite alternative, dar știm bine cum e cu promisiunile Bruxelles-ului: multe vorbe, puține antene pe teren.
România – între solidaritate și faliment
Și aici intră România în peisaj. Țara noastră, aflată deja cu un picior în recesiune, strigă solidaritate cu Ucraina și se laudă cu programe de sprijin prin EximBank. Garanții, investiții, reconstrucție. Pe hârtie sună eroic, dar în buzunarul românului realitatea e alta: facturi uriașe, taxe în creștere și un deficit bugetar care sare în aer.
În timp ce Polonia apasă frâna, România joacă rolul elevului cuminte care spune „da, dom’ profesor” la Bruxelles. Deficitul trece de 6% din PIB, accizele cresc, impozitele mușcă, iar guvernul cere „răbdare”. Întrebarea e simplă: cine plătește solidaritatea? Ucraina primește sprijin pe hârtie, dar românii plătesc cash, la ghișeu.
Lecția Poloniei și slăbiciunea noastră
Polonia a arătat că are curajul să spună „nu” atunci când nu-și permite mai mult. România, în schimb, spune „da” și când abia se mai ține pe picioare. Guvernul se împrumută cu dobânzi record, banii de pensii și salarii abia se mai acoperă, dar planurile grandioase pentru reconstrucția Ucrainei merg înainte.
Solidaritatea nu e un lucru rău. Dar solidaritatea pe datorie, cu spatele la zidul recesiunii, seamănă mai mult cu inconștiența.
Românii trăiesc deja efectele crizei: prețuri crescute, tăieri anunțate în sectorul public, impozite mai mari. Dar în discursurile oficiale, aceste probleme dispar sub lozinca „suntem alături de Ucraina”. Între timp, firmele se închid, datoriile cresc și oamenii își pierd răbdarea.
Este greu să vorbești despre „marea reconstrucție a Ucrainei” când nu ești în stare să-ți repari propriile drumuri, spitale și școli.
Polonia a arătat că știe să-și apere interesul național chiar și în fața presiunilor externe. România, în schimb, se zbate între lozinci europene și o recesiune care mușcă din veniturile fiecărui cetățean.
Adevărul e simplu: dacă nu ne trezim, vom ajunge să reconstruim Ucraina cu bani pe care nu-i avem, în timp ce România se prăbușește, încet și sigur, în propria ei criză.
