După tragedia exploziei din cartierul Rahova, verificările de la Distrigaz au devenit tot mai stricte. În multe blocuri din Capitală, controalele au scos la iveală probleme tehnice ascunse de ani de zile: senzori de gaz expirați, instalații neconforme, conducte improvizate.
Dar dincolo de aspectul tehnic, a ieșit la suprafață o altă realitate, mult mai tăcută, dar la fel de periculoasă, nepăsarea colectivă.
Oprit gazul, oprit dialogul
Într-o dimineață, locatarii unui bloc s-au trezit fără gaz. Fără căldură, fără apă caldă, fără posibilitatea de a găti.
Pe ușa de la intrare a apărut un mesaj scurt:
„Nu contactați Distrigaz. Sunt probleme la senzori, se vor rezolva.”
După o zi, cineva a sunat totuși la Distrigaz. Echipa a venit, a verificat și a închis alimentarea pentru tot blocul. Un nou anunț, lipit peste primul, explica rece:
„Senzorii de gaz au termenul de viață expirat. Gazul va fi repornit după înlocuirea acestora.”
Au trecut trei zile. Apoi patru. Apoi o săptămână.
Fără o informare clară, fără o ședință, fără un plan.
Doar șoapte pe casa scării, zvonuri și nervi.
Fiecare întreba pe altcineva „ce se întâmplă?”, iar răspunsul era mereu același: „Nu se știe nimic.”
În multe blocuri din România, problemele nu explodează, se sting încet, în tăcere.
Comunități fără voce
Cazul nu este izolat. De la alimentarea cu apă până la întreținerea liftului, mii de blocuri din țară trăiesc același scenariu: o criză mică, o informare absentă și un lung lanț al neînțelegerii.
Administratorii sunt adesea depășiți sau indiferenți, iar locatarii preferă să nu se implice.
De teamă, din lipsă de timp sau din convingerea că „oricum nu se schimbă nimic”.
„Lasă că rezolvă alții.”
„Nu e treaba mea.”
„Mai bine stau deoparte.”
Și, astfel, în clădirile noastre pline de oameni, nimeni nu mai vorbește cu nimeni.
O situație absurdă: zeci de locatari care împart același acoperiș, dar care trăiesc ca niște străini.
Fiecare apartament devine o mică insulă într-un arhipelag de indiferență.
Spiritul civic se oprește la ușa apartamentului
Românii sunt solidari în fața marilor tragedii, dar absenți în fața micilor probleme.
Când e vorba de o donație pentru un caz umanitar, reacționăm rapid.
Dar când e nevoie de o ședință la bloc, tăcem.
Explicația e simplă și dureroasă: ne-am pierdut încrederea în ideea de comunitate.
Oamenii nu se implică nu pentru că nu le pasă, ci pentru că s-au lovit prea des de neputință, de certuri inutile și de promisiuni goale.
Asociațiile de proprietari au devenit, în multe locuri, un amestec de suspiciune și pasivitate.
Blocurile din România nu mai au comunități, ci doar locatari.
Tăcerea ca mecanism de supraviețuire
Tăcerea nu este doar absența comunicării, este o formă de apărare.
Mulți oameni nu mai au energia de a lupta pentru schimbare la nivel local. Se simt singuri, neauziți, fără sprijin.
„Mai bine nu mă bag” a devenit o strategie de supraviețuire urbană.
Dar în 2025, această tăcere nu mai e prudență.
Este o formă de resemnare colectivă care ne ține prizonieri într-un sistem al delăsării.
În loc să ne organizăm, ne izolăm. În loc să cerem, așteptăm. În loc să decidem împreună, preferăm să nu ne implicăm deloc.
Lipsa de transparență, rădăcina neîncrederii
În multe asociații, deciziile se iau în spatele ușilor închise.
Facturile nu sunt explicate, problemele sunt ascunse sub preș, iar comunicarea se reduce la foi lipite pe avizier.
Această lipsă de transparență a erodat și ultima urmă de spirit comunitar.
Când oamenii nu sunt informați, nu pot avea încredere. Iar fără încredere, orice comunitate se destramă în tăcere.
Ce ne lipsește, de fapt
Nu ne lipsesc doar senzorii funcționali sau procedurile rapide, ne lipsesc liderii de bloc, oamenii care să își asume responsabilitatea.
O comunitate funcționează doar dacă cineva are curajul să spună: „Haideți să ne adunăm, să vorbim, să găsim o soluție.”
Românii nu mai au modele de implicare locală.
De aceea, orice problemă colectivă se transformă într-o reacție de tipul: „nu e treaba mea.”
O societate se schimbă de jos în sus, dar noi am uitat să privim unii la alții.
Când vecinii devin străini
La bloc, îi auzim zilnic, dar nu îi cunoaștem.
Ne intersectăm în lift fără să ne salutăm, trăim despărțiți de pereți subțiri și emoții groase.
Ne e mai ușor să postăm pe Facebook decât să batem la ușa vecinului.
Dar când se întâmplă ceva, o explozie, o pană, o problemă de siguranță, ne dăm seama că suntem dependenți unii de alții. Că nu putem trăi la comun fără să comunicăm.
Blocurile românești sunt oglinda societății: fiecare așteaptă ca altcineva să repare ceea ce s-a stricat.
Explozia din Rahova a arătat cât de fragile sunt sistemele tehnice ale orașelor.
Dar mai fragil este sistemul nostru uman de conviețuire.
Tăcerea de la bloc nu este doar un fenomen urban, ci un simptom social.
Românii nu evită implicarea pentru că nu le pasă ci pentru că nu mai cred că vocea lor contează.
Până vom învăța să ne ascultăm unii pe alții, vom continua să trăim împreună, dar separați. În tăcerea de la bloc, care devine încet tăcerea unei întregi societăți.
