Doina Ruști este unul dintre scriitorii români cu o operă consistentă, cu multe romane publicate. O inventatoare de cuvinte care, chiar și atunci când prezintă fapte din realitate, te poartă printr-o lume aproape fantastică, intrigantă și dătătoare de satisfacții celui care citește. Este un om extrem de dinamic care a creat o revistă, organizează evenimente cu multă savoare și, în ciuda protestelor ei, scrie mult și cu ușurință.
La Bookfest 2025 o puteți cunoaște mai bine prin cele patru titluri pe care le va lansa.
După numărul romanelor publicate unul după altul pare că scrii cu mare ușurință.
Dragă Maria, scriu doar când am chef cu adevărat. Am publicat romanul Paturi oculte în anul 2020, după care nu am mai scris nimic (cu excepția povestirilor săptămânale din Adevărul). Au trecut niște ani, fără să public vreun roman. E adevărat, în timpul ăsta au fost reeditate mai multe dintre romanele mele, de unde impresia ta. Dar asta pentru că am deja o operă. Prin urmare, am stat și-am tândălit ani buni. Pentru că așa am vrut. În jurul meu apăreau romane de mii de pagini, iar eu nu scriam pentru că nu aveam chef. Cum ți se pare? Scriu mult? Și totuși, în acest timp în care nu scriam, foarte multă lume mă întreba, în mod obsesiv, cum de scriu atât de mult?! Această întrebare am auzit-o aproape săptămânal, timp de patru ani.
Abia în decembrie 2023, la aproape patru ani, am avut chef să scriu un roman, pe care l-am terminat la început lui 2024. Este vorba despre ”Ferenike”, recent apărut la Humanitas. Romanul acesta, autobiografic, dar cu o poveste fermă, de roman, mi-a deschis pofta să mai scriu ceva, iar prin vara lui 2024 am scris ”Zavaidoc în anul iubirii” (apărut în toamna lui 2024), un roman care experimentează o zonă a confesiunii, de care eram în momentul acela foarte curioasă. Voiam să știu mai mult despre Mițulica, personaj din ”Ferenike”, aveam nevoie de detalii, pe care le-am aflat creând un nou personaj. Așa a apărut Carol, adolescenta din ”Zavaidoc în anul iubirii”. Cele două romane sunt legate tehnic, sunt romane de confesiune, ca parte a unui schizoepos, ca să nu zic poveste ramificată programatic. Această experiență nu mi-a fost de ajuns. Mi-ar fi plăcut să sondez și alte detalii biografice ale Mițulicăi. Ea vine din interbelic, cu un bagaj important de viață, cu un anumit tip de educație, cu disponibilități psihologice care servesc poveștii mele autobiografice. Rămâneau anii 50, care au decis comportamentul de mai târziu al personajului. Așa că am scris un alt roman, care a apărut zilele trecute (la Booklet), intitulat ”Sălbatica”, special pentru a-mi elucida acest detaliu. Cele trei romane scrise într-un an sunt conectate, din punctul meu de vedere fac parte din aceeași experiență scriitoricească și sunt legate de un personaj-cheie din ”Ferenike”, anume Mițulica. De la ea pornesc întrebările mele, pe proiectul ei existențial se sprijină însăși personajul titular, Ferenike, demonul meu.
Dar ca și cum n-ar fi fost de ajuns, pe parcursul aceluiași an, am mai scris un roman, al patrulea, încheiat nu demult. Se numește ”Platanos”, și e un roman scris la cererea elevilor și profesorilor din țară, continuarea unei povești fantastice, din manualul de clasa a 8-a (editura Arthur).
Prin urmare, toate cele patru romane se vor afla peste câteva săptămâni la Bookfest. În mod neobișnuit, voi avea patru lansări. Poate că acest lucru s-a întâmplat din cauza acelei observații obsesive că scriu mult, într-o perioadă lungă în care de fapt nu publicam nicio carte. Asta este, când repeți ceva – se împlinește.
Prin urmare, nu scriu nici ușor nici greu și în niciun caz mult, ci doar când simt cu adevărat plăcerea scrisului. Sunt în situația de a nu scrie patru ani nicio carte, dar și în condiția de a scrie patru romane într-un an. Pentru că pot.
Scrii ca și cum ai fi la un serviciu, te așezi zilnic la masa de scris pentru un anumit număr de ore? Ai un program anume?
Totul pornește de la o emoție de nedepășit, genul de trăire devastatoare, care te face să nu te poți gândi la nimic altceva. În jurul ei apare mai întâi personajul, apoi crește povestea. Luni multe mă gândesc la ea, trăiesc alături de personaje, mă bucur de construcția unei lumi. Iar într-o zi încep s-o scriu, pe unde apuc. Singura condiție este să-mi placă, să fiu fericită că scriu. În zilele în care nu am dispoziție pentru scris, fac altceva. De regulă nu scriu la birou, ci pe genunchi. Pentru ”Zavaidoc în anul iubirii” mi-am cumpărat o masă rotundă, de lemn curat. Să nu întrebi de ce. Nici eu nu știu. Sunt o ființă intuitivă, nu stau prea mult pe gânduri
Prinzi în scrierile tale atât realitatea contemporană, cea trăită de tine, cât și perioada medievală românească ori cea interbelică – vezi Mâța Vineri, Zavaidoc, care pare să te fascineze. Ce rol joacă trecutul, personal și istoric, în activitatea ta de scriitor?
Trecutul are efectul ăsta fascinatoriu. Tocmai de-asta multă lume se simte impulsionată să povestească despre copilărie, o temă dominantă. Trecutul este încheiat, nu mai poate fi modificat, de unde și iluzia că îl stăpânești. Pe de altă parte este și timpul predilect al povestirii. Istoria mare este chiar stimulativă pentru scris. Deși pentru mine nu are nicio importanță. Detest monografiile și romanele istorice scrise pe tonul de-acum 100 de ani. Mai ales biografiile romanțate mi se par penibile. În ceea ce mă privește, scriu romane despre emoții pentru care datarea nu are mare însemnătate. Da, există o iluzie a fixării temporale, dar ea este doar perdeaua de fum, dincolo de care palpită fantoma adevărată a scrisului, emoția de la care am pornit, în formele ei abia schițate, care fac posibilă circulația mesajele de fond. Chiar și într-un roman autobiografic, cum este Ferenike, nu mi-am propus nicio clipă să-mi povestesc viața, ci să experimentez condiția mea de personaj, iar pentru asta, am creat un univers ficțional, în miezul căruia se află o crimă, la care am fost martoră, și o poveste care dezleagă firele unui episod istoric, altfel misterios: vizita lui Nixon în România.
Ferenike este un roman politic?
Într-un fel da. Este un roman plasat într-un context istoric intens: venirea lui Ceaușescu la putere, războiul din Vietnam și implicarea ocultă a României, decretul anti-avort și episodul Nixon. Dar toate astea nu prind forță în afara poveștii, care este a unei crime și a unui personaj. De altfel, romanul este primul dintr-o serie programată, iar multe dintre episoade vor fi reluate din altă perspectivă, exact cum se întâmplă și în Ferenike, unde fiecare eveniment epic este văzut în diferite perioade de timp, în contextul larg al relației dintre memorie-reconstrucție și analiză.
Dar în aceeași măsură, Ferenike este și un roman mistic, despre legăturile fine dintre obsesii, vinovății și acțiuni intime.
Casetă 1
„Președintele american mi-a făcut impresie proastă, părea la același nivel ca Ceaușescu, poate ceva mai șmecher, dar nu mai mult. A fost prima persoană văzută de mine care își arăta dinții continuu când vorbea și chiar când doar asculta. În plus mi-au rămas în minte degetele de plastilină, fluturate continuu. Ni l-au arătat într-un laborator, într-o piață, plimbându-și dinții către niște călușari topiți de căldură. Impresia a fost memorabilă – flori, steaguri și dinți la vedere – totul arăta a spectacol, rupt dintr-un film. Până și Ceaușescu era altul, relaxat, ca elevul care știe sigur că nu-l scoate la tablă. Soarele de august bătea în geamuri, străzile fierbeau sub apăsarea mașinilor, iar undeva, la orizont, se ridicau vagoane cu grâu, șir lung, urcat în cer, ca să ajungă la vietnamezi, prietenii noștri care începeau să devină foști prieteni.
Și, în sfârșit, a venit și cuvântul care avea să facă o carieră de nota zece. La un moment dat, Nixon a spus clauza, iar clauza asta a zburat în neștire, din ureche în ureche, din gură în gură. Nu era doar un cuvânt, ci o pasăre de zăpadă, care mai întâi a plutit falnic, exact ca degetele lui Nixon, și după aceea s-a terfelit, devenind doar o vrabie desenată pe geam.„ (Doina Ruști – Ferenike, Humanitas, 2025)
Ce te-a îndemnat să creezi Revista Ficțiunea? Piața este destul de plină de reviste, iar România stă destul de prost la capitolul citit.
În 2020 nu era deloc plină. Pentru un analist obiectiv, e destul de limpede că apariția revistei Ficțiunea a declanșat o modă a revistelor. În altă ordine, îmi doream o revistă de proză, deschisă, fără misiune economică și interese de grup. Faptul că au trecut cinci ani de la apariția ei, că își are cititorii ei, chiar și fără o susținere financiară importantă, aș zice că demontează fraza de trafic maxim despre România și citit.
Ce crezi ca ai fi făcut a fel de bine dacă nu ai fi ales filologia?
Multe alte lucruri, dar în oricare, ponderea ar fi avut-o activitățile narative. Chiar dacă m-aș fi pregătit pentru meseria de impiegat, aș fi sfârșit prin a spune povești în timp ce capsam biletele, iar curând s-ar fi instituit o modă, și nimeni n-ar mai fi urca în tren fără să fie pregătit să intre în lumea nesfârșită a ficțiunii. Aș fi putut să fac mâncăruri în care să simți gustul dramei sau al comediei, aș fi putut să fiu un fotograf obsedat de instantanee. Pentru mine n-ar fi contat prea mult ce pregătire/meserie am. Aș fi fost exact la fel. Chiar dacă aș fi plantat rapiță, ar fi ieșit tot Manuscrisul fanariot.
Dacă ar fi să alegi să te întâlnești cu un singur om care ar fi acela?
Mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu Mițulica, personaj din Ferenike, dar și persoană reală, o femeie cu imaginație prodigioasă și cu stil, cu viață complexă și dramatică. Bunica mea paternă.
Casetă 2
„Mițulica avea niște ochi care te rugau să-i iei, pur și simplu se scurgeau după tine, picături de ciocolată topită, iar din fiecare privire coborau trupe de dansatori, veseli și carismatici, grupuri care-ți inspirau o încredere fără margini, plus scene întregi, în sfârșit, toată partea frumoasă a istoriei ei se afla în orice privire. După ce-o priveai, prima impresie era că-ți zice: vino și ia-mă, pe viață voi fi a ta.
Cu toate astea, exista ceva analitic, care mă punea în alertă. Nu vedeam mai departe de animația asta, scoasă în față. Or, în culisele scenei se petreceau lucruri, era viața, la care nu se putea ajunge decât cu vărsare de sânge.„ (Doina Ruști – Ferenike, Humanitas, 2025)
Care este cel mai păcătos obicei al tău?
Trebuia să mă întrebi asta la tinerețe. Acum nu mai am vicii. Dar rămâne păcătos obiceiul de-a arunca lucrurile în jur, de-a produce dezordine. Într-o cameră super-ordonată îmi pierd pofta de viață.
În ce epocă ți-ar plăcea să trăiești dacă ai putea alege?
Poate în viitor. Dar a trăi în prezent mi se pare o aventură suficientă, chiar și pentru mine. Toate lucrurile pe care le-am trăit în ultima vreme țin deja de viitor.
