Un premier care confundă oportunitatea cu legea și propriul rol cu un comentariu la televizor. Când comedia devine guvernare, Bucureștiul rămâne fără primar ales.
În România anului 2025, scena politică ne oferă un spectacol care ar fi provocat râsul lui Caragiale, dacă nu ar fi vorba despre o chestiune de o gravitate constituțională. Premierul Ilie Bolojan, politician cu un palmares administrativ de peste douăzeci de ani — fost prefect, primar al Oradei, președinte de consiliu județean și acum prim-ministru — a reușit să dea o lecție despre cum se poate travesti nelegalitatea în discurs tehnic și retorică birocratică. Joi, 9 octombrie 2025, într-o emisiune difuzată pe un post de televiziune național, premierul a declarat că „dacă nu se dă hotărârea de Guvern săptămâna viitoare, nu se mai pot organiza alegeri pentru Primăria Capitalei”. O frază care, dincolo de absurditatea ei logică, trădează o gravă confuzie între competență și responsabilitate, între lege și conveniență politică.
Legea nu lasă loc de interpretări. Articolul 160 alin. (11) din Codul administrativ obligă Guvernul să organizeze alegeri parțiale în cel mult 90 de zile de la constatarea vacanței funcției de primar. Această normă nu este o recomandare, ci o obligație imperativă. Ea derivă din principiul legalității care fundamentează întregul drept public: acolo unde legea distinge, nu se poate interpreta prin analogie, iar unde legea impune un termen, puterea executivă nu are libertatea de a-l ignora. Funcția de Primar General al Municipiului București este vacantă din 26 mai 2025. De atunci, Guvernul României avea un termen de 90 de zile să stabilească data alegerilor. Timpul a trecut, iar Executivul a rămas inert.
Premierul Bolojan nu doar că nu și-a îndeplinit obligația, dar a încercat să rescrie legea prin discurs politic. A vorbi despre o „hotărâre de Guvern” care „trebuie dată” ca și cum ar fi o acțiune externă, a unui alt organism, înseamnă a te disocia de propria responsabilitate. Este absurd ca prim-ministrul să vorbească despre Guvern la persoana a treia, ca despre o entitate misterioasă care nu se află sub autoritatea sa. O asemenea manieră de exprimare nu este doar ridicolă; ea trădează un mod de gândire incompatibil cu funcția publică — o schizoidie instituțională între rol și răspundere.
Într-un stat de drept, oportunitatea politică nu poate prevala asupra legalității. Nu poți suspenda un drept fundamental, cum este cel de a alege, pe motiv că „nu e momentul potrivit” sau că „nu există consens politic”. Dreptul de vot nu este o variabilă de calendar, ci un principiu de ordine publică. A-l amâna prin tăcere administrativă echivalează cu o ingerință în însăși substanța democrației. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat constant că statul are o obligație pozitivă de a asigura exercitarea efectivă a acestui drept, nu doar formală. A nu organiza alegeri în termenul legal nu este un act de oportunitate, ci o încălcare directă a Convenției și a Constituției României.
Bolojan, prin comportamentul său, reînvie arhetipul politicianului român pe care Caragiale l-a imortalizat în Cațavencu: omul care confundă legea cu ambiția personală și minciuna cu inteligența. Este același tip de funcționar care crede că administrația începe și se sfârșește cu propriul discurs, că o declarație poate rescrie realitatea juridică. Diferența este că astăzi nu mai trăim într-o epocă a satirei, ci într-una a degradării responsabilității.
În loc să respecte legea, premierul preferă să o comenteze. În loc să emită hotărârea cerută de Codul administrativ, preferă să invoce un termen imaginar de „săptămâna viitoare”. În loc să-și asume o obligație constituțională, o transformă într-o problemă de comunicare publică. Astfel, Guvernul devine spectatorul propriilor atribuții, iar Bucureștiul, o capitală condusă de un interimar fără legitimitate democratică. Această stare de fapt nu mai este doar o neregulă administrativă, ci o veritabilă formă de anomie — o suspendare tacită a ordinii legale, tolerată în văzul tuturor.
În esență, ceea ce face Ilie Bolojan este o inversare a principiilor. În loc ca puterea executivă să fie instrumentul legii, legea devine instrumentul convenienței politice. Iar în această distorsionare se vede cel mai limpede moștenirea unui stil politic care, deși îmbrăcat azi în limbaj tehnocratic, rămâne tributar reflexului caragialian: acela de a minți cu aerul omului responsabil.
România anului 2025 nu mai are nevoie de premieri care vorbesc despre Guvern ca despre o abstracțiune, ci de conducători care înțeleg că legea nu se negociază și nu se comentează. Când șeful executivului refuză să aplice o dispoziție legală clară, nu mai discutăm despre neglijență, ci despre abuz. Iar când, în loc să recunoască această abatere, alege să dezinformeze cetățenii, încalcă nu doar Codul administrativ, ci și art. 31 din Constituție, care impune obligația de informare corectă a publicului.
Premierul Ilie Bolojan, care și-a construit imaginea de administrator eficient, pare astăzi întruchiparea perfectă a unui Cațavencu contemporan: sigur pe sine, dar ignorant; cu aer de expert, dar rupt de realitatea legală; înconjurat de instituții pe care nu le folosește și de legi pe care nu le respectă. Într-un regim autentic de drept, asemenea comportamente ar atrage sancțiuni, nu aplauze.
Într-o democrație sănătoasă, legea e mai puternică decât oportunitatea. În România lui 2025, pare că legea e bună doar atunci când servește oportunității. Iar câtă vreme această confuzie persistă, guvernarea va rămâne un spectacol de vorbe goale, iar dreptul de a alege — o promisiune amânată la nesfârșit.
