Procesul Mântuitorului Iisus Hristos a însemnat un act atipic pentru ceea ce recunoaștem acum drept justiție. Judecătorul Cezar Filip, de la Curtea de Apel București, cercetător științific asociat în cadrul Institutului de Cercetări Juridice “Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, vicepreședinte al Asociației Magistraților din România, a analizat, pentru Oficiul de Știri, procesul care, în Joia Mare, a condus la condamnarea lui Hristos.
Procesul Mântuitorului Iisus Hristos
Perioada prepascală ne oferă încă o dată ocazia tuturor, juriști sau nejuriști, de a reflecta la natura actului jurisdicțional și la resorturile care stau în spatele acestuia.
Povestea procesului Mântuitorului nu este numai despre nedreptate, despre simpla condamnare a celui nevinovat.
Întreaga desfășurare a evenimentelor pe care le rememorăm în Joia Mare spune povestea derapajelor posibile în înfăptuirea justiției, despre aparențe și intenții, despre slăbiciune și ipocrizie, despre esența ideală a justiției și dramatica realitate.
Primul episod ni-l înfățișează pe Pilat, procuratorul Iudeii, cunoscut ca fiind corect și de o fermitate extremă, în postura de judecător, pornind dintr-o poziție obiectivă.
Dacă membrii sinedriului care realizaseră arestarea și ancheta veneau cu intenții vădit subiective, Pilat pornește prin a fi deasupra disputelor care l-au adus pe acuzat în fața sa.
Dialogul inițial stabilește pozițiile. Fariseii asumă vinovăția prin simplul fapt al existenței acuzației („Dacă nu ar fi fost vinovat, nu l-am fi adus în fața ta”), iar Pilat manifestă rezervă („Dacă e vinovat, luați-l voi și judecați-l”).
Însă rezerva merge până când Pilat își simte propriul statut amenințat („S-a numit pe sine însuși împărat. Dacă îl eliberezi nu ești prieten cu Cezarul”). În fața pericolului administrației superioare, Pilat acceptă. Începe procesul.
A doua imagine e a dialogului judecător-acuzat care îl convinge pe Pilat de nevinovăția celui judecat, găsindu-i totuși un neajuns în atitudinea demnă, proprie dreptății („Nu îmi răspunzi mie? Nu știi că am puterea să…”).
A treia – declinarea competenței. Aflând că este galileean, îl trimite lui Irod Antipa, tetrarhul Galileei și Pereei, care, la rândul său, nu manifestă disponibilitatea de a-l judeca și, pierzând atenția pentru esențial – pe care odată o manifestase față de Sf. Ioan – îl batjocorește pe Iisus și îl trimite înapoi la Pilat.
A patra scenă este încercarea de a-i împăca pe toți, în așa fel încât să nu se expună. Dispune pedepsirea cu violență a celui pe care îl știa nevinovat pentru a da satisfacție acuzatorilor, dar și pentru a evita sancțiunea ultimă a condamnării la moarte.
A cincea – apelarea la un artificiu pentru a evita să-și asume o hotărâre. E prilejul unui act de clemență. Dacă ar putea scă
pa de acest dosar greu, ar fi excelent. Dar e nevoie de acceptul poporului, iar acuzatorii se dovedesc abili și ca instigatori.
A șasea imagine, cea mai grea pentru justiție, e însăși renunțarea la demnitatea de judecător. Spălarea mâinilor spre a accepta nedreptatea, neasumându-și decizia, e prăbușirea ultimă a ideii de justiție.
Și asta în ceea ce ar fi trebuit să reprezinte cea mai înaltă expresie a justiției la acel moment istoric – dreptul roman și întreaga structură administrativă și procesuală menită a-l înfăptui.
Cu prilejul sărbătorilor pascale, cu toții, juriști și nejuriști, suntem datori, dincolo de bucurie, să reflectăm cu oarecare teamă – nu cumva ratăm esența lucrurilor?
Citeste si: Joia Mare din Săptămâna Patimilor. Ce este INTERZIS să faci astăzi
Citește și: Săptămâna Mare (Luminată/a Patimilor) – semnificația fiecărei zile
Citește și: Ce post TV difuzează filmul “Iisus din Nazareth” în Săptămâna Mare, în 2025
