Odată cu intrarea în penumbră a sărbătorilor pascale, prețul cărnii de miel a scăzut precum pârâul Bizdidel la Pucioasa, de la 45 ron kilogramul. Scheletul cu un pic de cărniță, (pe ici pe colo) al fiului oii și se vinde acum și cu 30 și chiar 25 de lei kilogramul. Asta înseamnă de fapt prăbușirea afacerilor cu carnea de miel, înfloritare cu câteva zile în urmă, când toată lumea se repezea să pună de-o friptură la tavă, așa de gust, că dacă nu te cheamă Gigi Becali, să ai turmă în curte și propriul tău abator lângă garajul care adăpostește Rolls-ul, nu te poți bucura de grăsuța carne de miel, sau oaie.
Sincer să fiu, n-am mai mâncat carne de miel de foarte multă vreme, până ieri când am fost împreună cu copiii și cuscrii să petrecem Paștele în familie, așa cum e firesc și normal. Nu sunt un fan al cărnii de behăitor și cred că isteria asta de dinainte de sfintele Paști, când toată lumea se calcă pe picioare pentru a prinde un loc în față la coada pentru miel, mi-se pare ridicolă. Povestea cu “așa cere tradiția” s-a transformat într-un fel de RCA obligatoriu al sărbătorilor pascale, când toată lumea se înghesuie să facă și o ciorbiță de miel și fripturică la tavă și dacă se poate și compot de miel, ca să nu mai zic de cozonacul cu carne de miel, de care n-a auzit nimeni și presupun că nici n-a gustat nimeni. (Mi se pare de bun simț să faci diferența între cozonacul cu carne de miel pe care poți să-l mănânci de Paște și cozonacul cu carne de porc pe care poți să-l mănânci de Crăciun).
Deturnarea sărbătorilor adevărate ce-l au în centru pe Iisus Hristos, care renaște ciclic în fiecare an e evidentă. Ea fost înlocuită cu o alergătură turbată după mâncare. Cu frigiderele și congelatoarele ticsite, românii cumpără mâncare cu cărucioarele pline până la refuz cu orice, numai să intre pe sub mustață. Kile de brânză, zeci de kile de carne, cartoane cu ouă, lăzi de vin, specialități și așa mai departe se adună toate ca membrii de partid la ședințele PSD în încăpătoarele cărucioare de supermarket.
Românul e dispus să-și roadă de sub unghii un an întreg, sau mă rog, câteva luni, pentru a participa la festivalul Colebil de după masa pascală. Ca de obicei, urgențele spitalelor sunt pline ochi de cei cu probleme digestive, sau ajunși în comă alcoolică, pentru că, vezi tu, învierea lui Iisus nu poate fi percepută plenar și subtil, decât dacă bagi în tine alcool până ți se face ficatul cât Ateneul român. Aici nu mai vorbim de tradiție, ci de prostie, pentru că în momentul în care ești dator vândut algoritmului “mănâncă-vomită, mănâncă -vomită” așa, la paradeală, doar ca să-ți faci pagubă, nu te poți aștepta la nimic bun în viața de dinaintea Vieții de Apoi, proslăvită de Hristos. În cel mai bun caz dai într-o veselă ciroză, sau o pui de un micuț diabet, pentru că are și ficatul ăsta nervii lui, pe care dacă i-ai întins la maxim, s-ar putea să te trimită la origini și să-ți arate că el e șeful corpului tău, nu tu. Melancolia postcoitum a afacerilor cu carne de miel arată încă o dată că românul mai degrabă crede în stufat decât în cele sfinte și că pentru el Paștele nu e un prilej de smerenie, înălțare sufletească și fascinată contemplație a Învierii ca simbol al creației divine. De multe ori se uită de Cel Răstignit și se dorește doar un mai facil acces la marea crăpelniță sărbătorească.
De foarte multă vreme Paștele a încetat să mai fie o sărbătoare creștinească, devenind un fel de spectacol de fițe, cu iepurași ireali, penibili îngerași, ouă de bâlci cu sclipici, cozonaci Panettone și de ce nu, drob de pui, sau de struț (mare fitză), că e mai ușor de făcut decât cel tradițional, deși tradiția spune clar ca pe masa pascală să nu-și aibă locul produsele de zburătoare și scormonitoare cu cioc. Cu toate astea, în fiecare an românii bagă la ghiozdan cu mare veselie tot ce le cade sub mână, pentru că Paștele fără Colebil e ca nunta fără mireasă. Hristos a Înviat!
