Războiul din Ucraina a semănat – și continua să o facă! – vieți și conștiințe. Eu un rău asumat de marile puteri care își fac jocul pe tabla de șah a lumii. Ce lasă în urmă acest rău și ce ar putea să ne aștepte, la cotitura unei decizii politice a celor care se auto-intutulează stăpânii Mapamondului, e greu de aflat și de bănuit. Cert este că România, după ce a demostrat întregii lumi că poate fi surata Ucrainei și că îi poate mângâia creștetul a condescendență, riscă să devină ea însăși o doua țară a nimănui! Confesiunea unei refugiate e elocventă: putem avea parte de milă, dar nu de salvgardare națională!
Doi ochi negri, ca doi nasturi evidențiați de albul aproape nefiresc al feței, o claie de păr de culoarea abanosului și un năsuc cârn, tronând impunător desupra buzelor ca un etern semn al mirării. Așa arată țâncul de 6 ani al familiei Bondarenko. Stă pe marginea patului, cu picioarele bălăbănindu-se, când unul, când altul, într-un ritm amețitor. Soră-sa, cu un stat de palmă mai înaltă și cu vreo patru anișori în plus trecuți pe răbojul vârstei, îl fixează cu o pereche de ochi amenințători, adumbriți sub streașina sprâncenelor. Cum puștiul nu dă nicidecum semne că e dispus să renunțe la fâțâit, fetița mai plusează cu un deget arătător care împunge aerul într-un gest de du-te – vino! pe orizontală, ce se vrea suprema dojană. Un glăscior de primadonă în devenire își face auzite inflexiunile mai degrabă țipate decât asprite de importanța observației. Iar țâncul își strâmbă a dispreț năsucul, mijindu-și ochișorii și încrețind sprâncenele. Se oprește, totuși, din bălăbănitul picioarelor și își pironește, posomorât, privirea în luciul podelei. Rămâne așa un timp până ce, dindărătul perdelei de pluș, cu mâinile înfipte în toartele unei tăvițe, își face apariția maică-sa.
Femeia depune cu gesturi tihnite obiectul de veselă pe tablia mesei, apoi așează, pe rând, pe aceeași suprafață cele două cești pline ochi cu cafea aburindă.
Îmi aruncă un zâmbet, ușor stânjenit, sumes în colțul buzelor, apoi, după ce își scrutează cu coada ochiului cele două odrasle pe care le invită, în rusește, să o șteargă la joacă, se așează alături de mine. Mă îmbie cu un semn din cap să gust din cafeaua al cărei parfum a invadat deja încăperea. Povestea războiului, a familiei dezbinate, nevoită să fugă din calea obuzelor rusești, e gata să înceapă.
„Du-te, fată! Eu rămân să-i alung pe blestemații ăștia din țară”
Cam așa a sunat, din ceea ce îmi mărturisește Svetlana, discursul soțului din ziua în care, cu cei doi copii atârnați de poalele hainei și cu palmele încleștate spasmodic pe mânerele bagajelor, a fost nevoită să își părăsească vatra pentru a lua drumul pribegiei pe meleaguri românești.
Vocea cu un timbru plăcut, ușor cântat în stilul vorbitorului nativ de limbă rusă, nevoit să-și rostească alocuțiunile în română pentru a se putea face înțeles într-o țară care l-a înfiat fie și pentru puțin timp, tremură ușor atunci când pronunță numele lui Serghei. E colonel, din câte îmi spune, în armata ucrainiană. Bărbat înalt și puternic, cu spete late, cum șade bine unui luptător. Al unui stâlp de casă, pe al cărui umăr s-a sprijinit de atâtea și atâtea ori în anii unei căsnicii pe care o numește perfectă. Până acum trei ani când, în Harkov-ul ei de reședință, au răsunat bocancii grei ai dulăilor lui Putin. Atunci, în clipa aceia, de a cărei grotească și abjectă fulgerare se simte și acum înfierată, în care a călcat pragul locuinței spre în-afară – acolo unde lumea care o aștepta nu avea nimic din duioșia lui Serghei al ei -, a simțit pentru prima oară că pământul i se cască în față. Că o înghite. Că îi devorează trupul, până la ultima firimitură de epidermă. Atunci, odată cu izbucnirea războiului, căsnicia ei – o tânără mămică de 38 de ani -, a intrat brusc în impas. În nenorocitul de impas în care se află și acum!
„M-aș mulțumi doar să îi aud respirația. Să știu că e viu…”
Doar gândul că puștii ei și ai lui Serghei nu vor avea parte de ororile istorisite de bărbatul ei – printre oftaturi pe care le intuiește dătătoare de lacrimi înfrânate în colțul ochilor -, îi mai dă pacea sufletească pe care o resimțea, cândva, din plin în brațele omului de al cărui nume și-a legat întreaga viață. „Nu e zi de la Dumnezeu, își continuă cu voce tremurândă povestea, să nu vorbesc cu el la telefon. Dacă ar fi după mine, aș vorbi într-una. Nu l-aș lăsa să închidă. Nici măcar atunci când doarme. M-aș mulțumi doar să îi aud respirația. Să știu că e viu și că nenorociții ăia de moscoviți nu au reușit să-i facă felul”.
Tace preț de câteva secunde, cu ochii pironiți în tablia lucioasă a mesei. Aproape că văd aievea, deși are capul plecat în piept și nu îi disting decât creștetul aureolat de bucle blonde, micile păraie izvorâte din ochii ei. Le văd și le simt strecurâdu-se abile printre cutele mici ale obrazului în drumul lor sinuos spre bărbie. Se abține, totuși. Cu greu, dar o face. Ridică în cele din urmă privirea și din irișii de culoarea tăciunelui țâșnesc spre un dușman, văzut doar de ea, săgeți de autentică ură. „Blestemații ăia de mercenari ai lui Putin îi vor pe ai mei sub talpa bocancului. Așa cum a fost cândva, pe vremea lui Gorbaciov. Dar nu le ajută bunul Dumnezeu! O să le stea în gât pofta de Ucraina! Iar eu și copii mei ne vom întoarce acasă, la Serghei. Pentru că acolo e locul nostru, nu aici în Galați! Nu printre străini, deși Geo, cel care ne-a primit sub acoperișul său, e cel mai bun și mai de treabă om din lume”.
„Puii ăștia ai noștri… !”
A venit timpul să aflu, din gura Svetlanei, și cum a ajuns pe pământ românesc. Într-un fel sau altul și ea, și copiii au fost privilegiați. Nu au trecut granița în voia sorții, fără a ști, asemeni multora dintre conaționali, unde vor pune capul în noaptea ce va urma. „Serghei era, și este încă!, prieten la cataramă cu un român, Geo, care trăiește aici, în Galați. Are nevastă, copii, o slujbă bine plătită, o casă care se învârte după soare, mă rog, tot ce îi trebuie unui om pentru a se simți împlinit”, își începe ea istorisirea despre omul căruia, așa cum singură mărturisește, îi datorează totul atunci când vine vorba despre șederea în România.
„Mai are ceva Geo, își continuă ea povestea. Un suflet mare, în care încape toată frumusețea pământului. Așa se face că, imediat ce a izbucnit războiul, iar forțele rusești ne-au atacat țara, nu a ezitat să pună mâna pe telefon și să îi propună lui Serghei să ne lase, pe mine și pe copii, să venim la el. Iar Serghei nu a stat nici el o clipă pe gânduri. M-a chemat la el și mi-a cerut imperios să părăsesc țara împreună cu Alexei și Maia. Mi-a spus că vin vremuri grele. Că va fi o luptă de lungă durată. În sfârșit, că sunt obligată să fac asta pentru copiii noștri. Nu mi-a fost ușor să spun da, dar a trebuit să accept că dreptatea e de partea lui; puii ăștia ai noștri aveau dreptul la o viață altfel decât văzută prin flăcările exploziilor care aveau să vină. Și care au și venit de altfel, la mai puțin de o săptămână din momentul în care Putin a zis „Hai, măturați Ucraina!”. Harkov-ul era la doi pași de tumultul războiului, iar atacarea lui nu putea să întârzie prea mult. Așa că, ridică Svetlana din umeri în semn de împăcare cu ceea ce fusese obligată să facă la mai puțin de o săptămână de la începerea ostilităților, iată-mă aici. Sunt bine, și eu și copiii. Mi-am luat o slujbă de vreun an și ceva. Sunt contabilă de meserie, știu binișor limba română, de vreme ce am copilărit în Nordul extrem al Moldovei, la Ocnița (Republica Moldova, n.r.), așa că nu mi-a fost foarte greu să mă integrez aici”, mai spune ea în timp ce cu degetele răsfirate își așează după ureche o șuviță de păr rebelă.
De la extaz la agonie!
Despre cum a fost primită de români, atunci când a fost nevoită să treacă granița în România, pe teritoriul controlat de forțele NATO pentru a scăpa de opresiunea rusească, Svetlana are doar cuvinte de laudă la adresa națiunii care i-a întins o mână de ajutor ei și familiei, atinse de morbul invaziei rusești.
„Îmi amintesc și acum ce s-a întâmplat la graniță, atunci când am ajuns, sleită de puteri și cu frica de moarte în oase. Era o mare de oameni acolo, la frontieră! Mame disperate, cu copii de câțiva anișori agățați de poala hainei, bătrâni, chiar și bărbați tineri care reușiseră să fenteze regula nescrisă și dură a războiului – înregimentarea obligatorie! – care așteptau la cozi interminabile să afle dacă au scăpat într-adevăr de spectrul unei conflagrații care le ucisese deja spiritul și îi făcuse să sufere îngrozitor. Peste tot, cât vedeai cu ochii, erau doar chipuri blajine pe care se citea condescendența. Ne luau în brațe, ne pupau, ne mângâiau pe creștet țâncii. Un adevărat miracol. Nici unul nu era refuzat. Nici unul nu era întors din drum. Se găsea loc pentru toată lumea sub cerul României”, mărturisește Svetlana. Adaugă apoi, cu jumătate de gură, că, nu peste mult timp, gazda celor prigoniți și urgisiți a întors foaia. „Am citit multe în presă despre noi, ucrainienii refugiați în țara voastră. Multe articole de suflet, în care se vorbea despre faptul că poporul român e bun la suflet și sare în ajutorul celor năpăstuiți. Mă bucura efuzia de iubire care emana din condeiul jurnaliștilor români. Pe urmă, însă, a apărut și reversul medaliei. Nu mai eram „de compătimit”. Aveam cu toții bani cât să cumpărăm toată România. Ne lăfăiam în lux. Eram protejații Guvernului de la București. Profitam de drepturi care erau furate locuitorului de drept al țării voatre. Cu alte cuvinte, vă furam ceva ce era al vostru. La care nu aveam dreptul! Mila s-a transformat, încet, încet în desconsiderare, iar mai apoi ură. Vă furam de la gură drepturile. Studenții ucrainieni aveau alocate de la Guvern drepturi pecuniare mult mai mari decât cel alocate studenților români. Noi, în general, refugiații – obligați să își abandoneze vatra strămoșească, să fugă din calea gloanțelor – nu mai eram percepuți ca victime ale unui război. Deși el există, iar urmările pentru populația de rând sunt groaznice! Nu! Nu mai eram cobaii de sacrificiu ai unei Europe însângerate. Eram deja dușmani. Ăia care vă iau din pungă! Care vă furau drepturile dobândite prin constituției. Gura în plus la masă!”, își încheie cu năduf dezertația.
Mă privește în albul ochilor, de parcă ar aștepta să o contrazic! Nu o fac! Nici nu aș avea cum de vreme ce cred, cu toată puterea ființei, că românul nu e capabil de sentimente contradictorii! Că nu scuipă, acolo unde linge! Că nu sărută, a înțelegere disimulată, obrazul pălmuit de o nație care se vrea atot-stăpânitoare doar pentru a-l umple mai apoi de balele vitriolante ale urii!
În loc de… epilog!
Nu mai știu nimic despre Svetlana și despre copiii ei de mai bine de șase luni, atunci când am călcat bătătura casei lui Geo, din Galați, pentru a realiza un reportaj despre lumea celor care și-au văzut distrusă din temelii întreaga viață și agoniseală, „căpătuită” de pe urma forțelor proprii într-o lume pe care o știau sigură – despre care erau informați că e la adăpost de orice imixtiune!, pănă să fie trecuți prin ciurul blestemățiilor unui război injust și de departe câinos!
Nu mai știu nimic despre Svetlana! Mă întreb, doar, unde ar fugi urmașul lui Decebal, purtător de căciulă dacică, dacă pământul lui ar ajunge teatru de război pentru cei care vor mai mult decât le-a fost îngăduit de Proonia Cerească? Și, mă mai întreb, umil, cine și cum ne-ar trata ca pe oameni și nu ca pe vite bune de dus la tăiere într-un război al nimănui!
