Situat la o azvârlitură de băț de borna kilometrică ce reprezintă punctul zero al Capitalei României, Palatul Suțu se numără și în ziua de astăzi, la mai bine de 150 de ani distanță de momentul înălțării sale, printre cele mai reprezentative clădiri ale Bucureștiului din toate timpurile. Dacă la acest lucru adăugăm istoria nuanțată a celor care l-au locuit, vreme îndelungată – nimeni alții decât „Turcul și Cămila”, cum erau supranumiți soții Grigore și Irina Șuțu -, dar și pe cea a cățelului Luți, devenit mai apoi mascotă împăiată a prodigioasei case de oaspeți din centrul Bucureștiului, a caleștii celebre în care cei doi obișnuiau să se plimbe pe Bulevardul Kisseleff sau a pitoreștilor prezențe ale unui maur, arnăut și țigan, alături de convoiul stelar care făceau senzație la începutul anilor 1900, atunci avem ingredientele unei povești fabuloase despre cel mai renumit palat bucureștean din întreaga istorie a Capitalei.
Cum a ajuns blazonul familiei Șuțu să fie îndepărtat de pe frontispiciul clădirii după o ceartă cu principele Cuza
Construit după tipicul burghez al începutului de secol XIX, printre – pe atunci – livezi şi maidane, într-o compoziţie urbană a unui Bucureşti deficitar din punctul de vedere al clădirilor impozante, palatul Suțu a fost, în acele timpuri, unul dintre cele mai luxoase și mai extravagante locuri de întâlnire pentru protipendada din marea citadelă bucureșteană. Nici nu avea cum să fie altfel palatul a cărui poveste o depănăm astăzi, de vreme ce proprietarii săi, soții Grigore şi Irina Suţu – ultima, fiică a marelui bancher al acelor vremuri, Ştefan Hagi-Mosco-, proveneau dintr-o familie extrem de bogată cu rădăcini în provincia grecească Epir.
„Familia Șuțu este originară din Epir – mai precis din Sulim -, acolo unde Dracos sau Dracus, numele real al înaintașilor acestei familii, era privit cu respect și pizmă chiar, datorită bogăției semnificative, adunată în cufere de greci scăpătați”, își începe povestea Nazen Peligrad, muzeograf în cadrul Muzeului Municipiului București.
Origini imperiale
„O ramură a familiei Dracos a trăit în Constantinopole și se înrudea cu mama ultimului Împărat bizantin, Constantin al XXI-lea, Paleolog Dragases. După moartea acestuia din urmă, survenită în urma atacului ordonat de către conducătorii otomani asupra cetății, în 1453, familia Dracos își caută refugiul în Epir, localitatea de baștină. Se întorc în Imperiul Otoman mult mai târziu, la invitația Sultanul Mehmet Fatih – Cuceritorul, după ce acesta a dispus ca 18 familii nobiliare elene – printre care și Dracos – să fie chemate înapoi în Constantinopole, considerându-le extrem de importante ca și prestanță pentru renumele imperiului și asigurându-le, totodată, importante privilegii financiare, francize și imunități”, și-a continuat povestea Nazen.
Originile imperiale bizantine i-au ajutat pe viitorii proprietari ai clădirii impunătoare din imediata vecinătate a kilometrului zero să strângă, de-a lungul timpului, o avere considerabilă, ceea ce le-a atras simpatia și protectoratul Marelui Mehmet Cuceritorul. Întorși în inima imperiului otoman, înaintașii familiei Suțu își suflecă mânecile și se apucă de afaceri, devenind în scurt timp stâlpii unei adevărate dinastii, ale cărei cufere erau pline cu aur.
Ridicat în mahala din ordinul lui Șuțu
Obârșia cu iz imperial i-a ajutat pe veteranii familiei, botezate pe vremuri Dracos, să urce rapid trepte în elita societății românești din acele timpuri, numele de Suțu fiind consemnat în hrisoave în dreptul unor înalți demnitari munteni din secolul al XVIII. Ba chiar, potrivit cronicilor, un vlăstar al Suților a purtat, pe rând, mantia domnitorului din Țara Munteniei și pe cea a omologului său din Moldova.
Cu un asemenea arbore genealogic impresionant trecut pe răbojul familiei, Costache Grigore Suțu își propune, la sfârșitul anului 1833, să devină proprietarul unui palat cu totul și cu totul ieșit din tipare. Unul de natură să reflecte cât mai elocvent cu putință opulența și grandoarea familiei al cărei reprezentant era. Așa se face că, în preajma anului 1835, din ordinul lui Suțu apare, în mahalaua strâmtă și întortocheată de atunci a unui centru bucureștean împânzit de maghernițe și cociabe, poate cel mai impunător palat construit vreodată în orașul lui Bucur.
Constructorii, aduși de guler în instanță
Deși amploarea lucrărilor – nemaivăzută până atunci într-o țară europeană grevată pe spectrul izbitor al contrastului rezultat între, pe de o parte, bogăția uriașă a conducătorilor, iar pe de alta, sărăcia găunoasă a maselor -, asigura triumful arhitectural al Palatului Suțu față de tot ce fusese construit până atunci, imediat după terminarea impozantei clădiri apar și primele probleme de ordin tehnic. Porțiuni din palatul proaspăt ridicat se prăbușesc, iar constructorii sunt chemați de guler în fața judecății pentru pagube însemnate aduse proprietarilor.
La 30 de ani distanță de evenimentele care au aruncat într-un con de umbră construcția uneia dintre cele mai impresionante și fastuoase clădiri bucureștene ale acelor vremuri, Palatul Suțu cunoaște o nouă etapă a existenței sale. Una care avea să-i aducă mult râvnitul titlu de construcție simbol. Se fac numeroase lucrări de modernizare, iar grandioasa clădire din centrul Bucureștiului ajunge să rivalieze cu cele mai mari și mai impozante edificii arhitecturale din întreaga Europă.
Petreceri exclusiviste, grevate de un protocol strict
Dincolo de aspectul arhitectural, cu totul și cu totul ieșit din tipare, al Palatului Suțu, considerat și în ziua de astăzi, una dintre cele mai impresionante și mai somptuoase clădiri din orașul lui Bucur, ceea ce a rămas consemnat în istorie ca fiind reprezentativ pentru proprietatea de odinioară a soților Grigore şi Irina Suţu este grandoarea recepțiilor și a balurilor care aveau loc între pereții extravagantei construcții din centrul marii citadele bucureștene.
Recunoscute pentru minuțiozitatea cu care erau organizate de către tânărul cuplu aristocrat, petrecerile de la Suțu excelau prin luxul exorbitant etalat de participanții la recepții, dar și prin amabilitatea desăvârșită de care dădeau dovadă proprietarii Palatului.
Încă de la primele baluri organizate, Grigore şi Irina Suţu s-au impus în lumea bună a Bucureștiului de la sfârșitul secolului al XIX-lea prin respectarea cu strictețe a unui protocol. Unul după care participanții la petrecere se dădeau în vânt, de fiecare dată când treceau pragul somptuoasei construcții din zona de astăzi a Universității.
Degetul de suveran în plus pentru Grigore Șuțu, gest de supremă afecțiune
Festivitățile dansate la care participa și Suveranul Carol I se desfășurau și ele după un anumit ritual de la care Grigore Suțu nu se abătea niciodată, fapt care i-a adus cu timpul prețuirea și chiar prietenia Regelui. O prețuire și o prietenie pe care Suveranul român se pricepea de fiecare dată să le scoată în evidență printr-un gest afabil pe care îl făcea doar față de gazda impunătoarelor și deopotrivă costisitoarelor petreceri de la Palatul Suțu.
„În general, când saluta pe cineva și îi acorda în felul acesta atenția suverană, Carol I obișnuia să întindă un deget, spre a-i fi sărutat, spre cel care îi stătea dinainte. Ei bine, aprecierea cu totul și cu totul ieșită din comun, atunci când venea vorba despre gazdele petrecerilor de pomină din Palatul Șuțu, îl determina pe suveran să întindă, spre Grigore și Irina Șuțu, două degete. Ceea ce, evident, însemna un nivel superior celui afișat îndeobște cu obișnuiții de duzină!”, ne-a mărturisit Nazen Peligrad, muzeograf în cadrul Muzeului Național București.
O grădină unică în București, copiată după modelul Versailles-ului marilor regi ai Franței
Nu doar modul cu adevărat sclipitor în care soții Grigore și Irina Suțu se achitau de sarcinile de gazdă ale unor petreceri fabuloase au dus peste timp faima Palatului Suțu, ci și ambivalența stilurilor oriental și occidental, vizibile, după anul 1835, la fiecare pas în opulenta clădire de pe Bulevardul ce poartă astăzi numele reputatului politician Ion C. Brătianu. O ambivalență care a purtat, de altfel, tot semnătura lui Grigore Suțu și a consoartei sale, Irina.
Un loc aparte în povestea uluitoare a Palatului Suțu și a proprietarilor săi îl are grădina care împrejmuia odinioară vasta clădire aflată peste drum de Turnul Colței. Cu influențe vizibil copiate din arhitectura Versailles-ului marilor regi ai Franței, grădina Palatului Suțu era o adevărată oază de încântare pentru privitori.
Opoziția lui Alexandru Ioan Cuza și blazonul interzis al familiei Șuțu
Un episod deloc plăcut pentru Grigore și Irina Suțu, care are în prim plan somptuoasa clădire din imediata vecinătate a bornei ce trasează kilometrul zero al României, este constituit de gâlceava dintre descendentul marelui Dracos din provincia grecească Epir și proaspăt numitul domnitor al Principatelor Unite Române, Alexandru Ioan Cuza. Deși se cunosc destul de puține despre premisa conflictului dintre Șuțu și Cuza, cert este că acesta din urmă a fost îndeajuns de puternic pentru a-l determina pe principele român să își dorească cu tot dinadinsul să se pună stavilă în calea intereselor societale ale celor doi soți Suțu. Așa se face că stema familiei, care deținea impresionantul palat de pe Bulevardul de acum Ion C. Brătianu, a fost dată jos de pe frontispiciul clădirii de către domnitorul Cuza.
Turcul și Cămila, bondocul și femeia înaltă
Nu putea lipsi din peisajul, pitoresc de altfel al timpului, aspectul caricatural, al înavuțirii și opulenței afișate, al celor care dețineau poate cel mai emblematic palat al sfârșitului de secol XIX. Iar mărturie că soții Suțu nu erau priviți ca „uși de biserică” este oferit, din plin, de bârfele care circulau în lumea bună a Bucureștiului de atunci.
Una dintre cele mai gustate snoave ale vremii, în care luxul lui Grigore și Irina Suțu atinsese paroxismul – iar balurile organizate de ei ajungeau la urechile simandicoase ale unei Europe puse pe căpătuială -, făcea referire la discrepanța uriașă, fizică, dintre cei doi. Așa se face că, pe la colțuri, pentru a nu fi auzite de gazdele petrecerilor de la Palatul Suțu, care depășeau orice închipuire în materie de somptuozitate, gurile rele îi numeau pe cei care constituiau poate cel mai extravagant cuplu al secolului Turcul și Cămila.
„Cuplul Grigore și Irina Șuțu formau o pereche total nepotrivită, el fiind scund, iar ea mai înaltă cu cel puțin un cap și mult mai slabă. De altfel, ca să dea impresia că are o statură potrivită pentru consoarta lui, Grigore Șuțu purta pantofi cu toc, în care mai și baga ceva (hârtie sau carton presat, probabil), tocmai ca să amplifice senzația de statură înaltă. Din același considerent obișnuia să poarte pălării sensibil mai mari pe verticală, mai înalte.
Ei bine, această diferență fizică nemaivăzută la acea vreme le-a atras porecla – pe care nimeni nu îndrăznea să o rostească fățiș, ci doar pe la colțuri -, de „Turcul și Cămila”, și-a mai punctat discursul muzeograful Peligrad, cu lucruri inedite despre foștii proprietari ai Palatului Șuțu.
Luți, cățelul mascotă!
Viața boemă a familiei Suțu, așa cum este ea descrisă de către muzeograful Nazen Peligrad, cunoaște și alte aspecte, aproape caricaturale. Prezența insolită, de pildă, a cățelului Luți, devenit mai apoi mascotă împăiată a prodigioasei case de oaspeți din centrul Bucureștiului, caleașca celebră în care cei doi soți obișnuiau să se plimbe pe Bulevardul Kisseleff sau pitoreștile prezențe ale unui maur, arnăut și țigan, alături de convoiul stelar care făceau senzație la începutul anilor 1900, sunt reprezentative pentru ce a însemnat în peisajul românesc familia de sorginte regală Suțu.
„Caleașca în care obișnuiau să meargă cei doi soți Șuțu fusese comandată la Viena, avea inscripționat pe una din laterale blazonul familiei și era întotdeauna însoțită nu doar de celebrul cățel Luți, ci și de un maur, pe nume Soliman, un arnăut și de țiganul Iancu; toți îmbrăcați la patru ace, după moda orientală”, a mai adăugat Nazen.
De la casă de oaspeți, la fief al unui ofițer neamț în Cel De-al Doliea Război mondial
Primul Război Mondial pune capăt abrupt ascensiunii uluitoare pe care familia Suțu a avut-o, de-a lungul a mai bine de 50 de ani de istorie. Palatul, care găzduiește astăzi Muzeul de istorie al României, a devenit pradă ușoară pentru ocupanții naziști. Asemenea multor case impozante din Bucureștiul acelor ani, Palatul Suțu a ajuns fieful unui înalt ofițer neamț. Din fericire, nimic – sau aproape nimic – din vechea strălucire a casei mejestuoase din buricul Bucureștiului nu a fost distrus, iar cârmuirea comunistă de mai târziu a putut folosi edificiul la capacitatea sa maximă pentru a asigura sediul diferitelor instituții ale Statului.
În loc de epilog
Punem punct aici poveștii uluitoare a Palatului Suțu și a familiei nobiliare care l-a avut, vreme de decenii întregi, în stăpânire, transformându-l, de-a lungul timpului, într-unul din cele mai aplaudate și mai sofisticate imobile bucureștene. Istoria Palatului Suțu rămâne și în ziua de astăzi, la mai bine de 150 de ani distanță de momentul înălțării sale, una dintre cele mai semnificative și reprezentative pagini din întreaga narațiune arhitecturală care privește România tuturor timpurilor.
