O întrebare consacrată la români și nu numai: Nu ți-e rușine? O expresie pe care mulți am auzit-o în copilăria noastră. Dar, în fond și la urma urmei, despre ce este vorba? E un sentiment asolut natural si normal, așa spun psihologii.
Doar că, potrivit unora dintre psihologi, totul nu este chiar atât de simplu. „Nu poți lucra cu furia fără să îți cunoști și rușinea. Aceasta stă la porțile furiei noastre și reacționează într-o manieră de autoapărare extrem de intensă. Ne îneacă furia și capacitatea de a reacționa, a de ne blochează emoțiile reactive iar noi rămânem blocați într-un spațiu emoțional în care ne percepem ca insuficienți”, este de părere psiholog dr. Sandra O’Connor.
Nu trebuie să ne trădăm autenticitatea
Potrivit psihologului, nu suntem niciodată la forma noastră finală. Poate că avem de lucrat la noi pentru a fi apți să fim parte din anumite grupuri sau relații, poate avem de dezvoltat capacități, aptitudini, de modificat comportamente, de cunoștințe, dar suntem suficienți noi, ca oameni, ca ceea ce suntem.
„Adevărata apartenență niciodată nu ne va cere să schimbăm ceea ce suntem ca oameni. Ceea ce suntem noi ca oameni nu va putea fi îmbunătățit dacă noi ne trădăm autenticitatea pentru a ne potrivi în spațiile în care vrem să aparținem”, mai punctează psihologul.
Potrivit filosofului Hilge Landweer de la Universitatea Liberă din Berlin, trebuie să se întrunească anumite condiții pentru ca cineva să simtă rușine. În special, persoana trebuie să fie conștientă că a încălcat o normă. El sau ea trebuie, de asemenea, să vadă norma ca fiind dezirabilă și obligatorie, deoarece doar atunci transgresiunea poate face pe cineva să se simtă cu adevărat inconfortabil.
Unde vrem să fim și unde ne potrivim
Nici măcar nu este întotdeauna necesar ca o persoană dezaprobatoare să fie prezentă; trebuie doar să ne imaginăm judecata altuia. Adesea, cineva va evoca o imagine a unui părinte întrebând: „Nu ți-e rușine?”. Într-adevăr, putem interioriza astfel de admonestări atât de complet încât normele și așteptările pe care părinții noștri ne-au impus în copilărie continuă să ne afecteze până la vârsta adultă, conform lui Landweer.
Revenind la Sandra, ea mai punctează că exact la fel ca furia, e o emoție utilă și necesară, care ne spune ceva și dacă o ascultăm putem să trecem mai departe de poartă, înspre emoțiile reactive: „Ne ajută să înțelegem unde vrem să fim, iar mai apoi emoțiile reactive, mecanismele sănătoase de a reacționa post emoție la mediu și la situația care a provocat emoția ne ajută să vedem unde ne potrivim”.
Rușinea este trăită ca o amenințare la nivel de supraviețuire, deoarece pedeapsa poate fi expulzarea. Când ne simțim rușinați, ne simțim vulnerabili și vrem să ne ascundem pentru a nu fi dat afară, spun cercetătorii.
Corectarea comportamentului în contextul iubirii, conexiunii cu alte persoane nu duce la sentimente de nedemnitate profundă și rușine. Mulți oameni din culturile occidentale au dezvoltat convingerile fundamentale de a nu fi iubiți și, practic, atât de răi, încât nu suntem demni să fim incluși în familia umană. Nu comportamentul nostru este problema. A devenit o credință despre cine suntem în centrul nostru.
Avem obiceiuri și calități care provoacă suferință pentru noi înșine și pentru alții. Munca noastră este cu ceea ce ascunde sau acoperă bunătatea noastră de bază.
Suntem traumatizați de genul de rușine care s-a întâmplat cu mulți dintre noi. Frica și convingerile fundamentale de nedemnitate pot crea un climat intern de critică și judecată. De-a lungul adolescenței, am experimentat rușine publică și evitări .
Deși este vorba despre o emoție universală, modul în care afectează sănătatea mintală și comportamentul nu este de la sine înțeles, după cum subliniază cercetătorii,. Rămâne de văzut.
Citiți și:
