O legendă populară, ba chiar urbană, sugerează că micii au fost creați atunci când un cunoscut restaurant bucureștean a rămas fără mațele necesare preparării cârnaților…Istoria micilor constituie de multă vreme subiect de controverse în România.
Printre altele, unii dintre specialiştii în domeniu subliniază că, cel mai probabil, micul românesc a fost o rebrenduire a kebabului „lung” adus de otomani pentru a se integra în România care îşi câştigase independenţa la 1877.
Cât privește povestea care circulă, aceasta se petrece la sfârşit de secol al XIX-lea – primele decenii ale secolului al XX-lea, la restaurantul Iordache (unele surse vorbesc despre hanul La Iordachi), supranumit „La o idee”, de pe strada Covaci nr. 3, aflată în Centrul Istoric al Capitalei.
Povestea se bazează pe mărturia istoricului Constantin Bacalbașa, apărută în volumul „Bucureștii de altădată”. Astfel, potrivit acestei mărturii, în lipsa mațelor pentru cârnați, bucătarul a inventat „cârnații fără piele”. Cel care le-ar fi pus numele de mititei ar fi fost N. T. Orășanu, un client fidel al localului menționat. Acesta a alcătuit un meniu special, dând câte un pseudonim fiecărui produs comercializat.
Istoria micilor, chiar o istorie
Astfel, țuica era „o idee”, apa – „o naturală”, pâinea – „abundență”, scobitoarea – „o baionetă”, ardeiul roșu – „o torpilă”, varza acră – „origine de la Belgrad”, gheața – „cremă de Siberia”, cafeaua turcească – „un taifas”, un litru de vin cu o sticlă de borviz (apă minerală) – „o baterie”. Meniul făcea o „distincție clară între: cârnați mici – mititei – și cârnatul mare, cu piele, numit patrician, un element pe care îl vom regăsi însă și în alte spații istorice”, notează Historia. Mulţi spun că aceasta este „doar o legendă urbană”.
Potrivit celor specializați în studierea istoriei culinare româneşti, micul nu este un produs al bucătăriei tradiţionale și nu este asociat cu nicio sărbătoare religioasă sau tradiţie populară. De asemenea, nuu este un produs al bucătăriei rurale – nu face parte din menu-ul obişnuit al niciunei regiuni folclorice și nu este un produs „istoric”: e considerat un „produs tânăr”, atestat din punct de vedere al consumului abia în istoria recentă a României.
Conform arhivelor vremii, micii au fost mai întâi oferiți în 1902, la restaurantul bucureștean Caru(l) cu bere, conținând numai carne de vită.
Rețeta de bază în istoria micilor
„Ca în orice reţetă culinară se pune problema paternităţii reţetei. Cine a inventat-o? Sunt micii româneşti sau nu sunt micii româneşti. Ei bine, micii sunt şi româneşti, pentru că, la fel ca multe alte reţele, ele au o origine undeva, în orient, dar noi i-am adaptat. I-am pervertit pe gustul nostru. Le-am pus carne de porc, spre deosebire de strămoşii lor orientali.
Le-am pus mult mai mult usturoi decât alţii, le-am pus bicarbonat de sodiu, care este, iarăşi, specific românesc”, a declarat nu demult Cosmin Dragomir, istoric culinar GastroArt.ro., pentru Radio Europa FM. Sursele vorbesc despre faptul că rețeta de bază își are originea în Balcani, provenind din Serbia (potrivit unei rețete de la 1920, păstrată în biblioteca Academiei Române), dar cu influență otomană, însă întâlnindu-se și în Grecia sau Turcia. De unde a fost preluată de bucătăria românească.
Astăzi mititeii sunt recunoscuți ca fel de mâncare independent.
Motiv de scandal cu UE
Scandalul a început în 2013, când UE a interzis folosirea bicarbonatului în carnea tocată, pentru a-i proteja pe consumatori. Acest aditiv ar putea masca un gust sau miros urât. Ulterior, România și alte țări au primit o derogare.
Vestea că UE vrea să scoata bicarbonatul de sodiu din rețeta micilor i-a alertat pe români, așa că autoritățile au luat măsuri și au reușit să convingă Bruxelles-ul să ne lase in pace mititeii.
Citiți și: Istoria banilor la Muzeul Brukenthal. Povestea monedei naționale
