Un urs a ajuns lângă București, ăsta a fost breaking news-ul week end-ului. Acum ceva vreme, alt urs a intrat într-o gospodărie și a omorât un om. Alt urs a omorât un om, la el la stână. Mulți oameni au fost atacați și omorâți în pădure de către urși. Știrile despre urșii de pe marginea drumului, pe drumurile de munte, în special cele auto, au devenit banalitate. Urșii care coboară în cartierele din Brașov, la tomberoane, deja sunt de-ai casei. Ca pisicile sau câinii vagabonzi. Dar este românul pregătit să își împartă spațiul vital cu ursul? Poate devenii, în condițiile legii actuale, ursul, animal de proximitate, sau de companie? O să poată să fie adoptat de pe stradă, precum câinii sau pisicile, băgați în casă, hrăniț, scărmănați după urechi și scoși la plimbare în parc? Sau e cazul ca problema urșilor să devină una serioasă, care să în dezbatere legislativă.
În urmă cu zece ani, a fost interzisă vânătoarea de ursii în România. Nici nu mă interesează cine a fost cel care a decis asta, ce ministru a fost și ce interese a avut. Căutați voi pe net, dacă vă pasă. Mie îmi pasă de efecte, despre asta o să încerc să dezvolt. Ursul este un animal nobil. Atunci când a trăit acolo unde a trăit de milenii, în vârful muntelui. Când, artificial, ursul devine un animal public, cu prezență urbană, atunci este o problemă, care nu este a ursului. Este a omului problema și așa cum a creat-o, trebuie să o și rezolve. Chiar dacă rezolvarea problemei ar trebui să fie dură, chiar dureroasă pentru cei care iubesc animalele.
Astăzi, la momentul la care vorbim, urșii sunt dispuși pe trei categorii. Vorbim despre ursul carpatin, ăla care ocupă spațiile muntelui înalt. Aceștia sunt urșii puternici, care au existat acolo de când lumea. Apoi vin urșii de pădure, ăia care ar trebuii să facă subiectul vânătorii de ursii. După interzicerea vânătorii de urs, a mai apărut o categorie. Ursul urban, cel slab în mediul lui natural. Acesta, gonit din zona lui de subzistență de către semenii lui, fără să mai aibă teritoriul lui natural pentru a vâna, a coborât spre zonele unde trăiesc oamenii. Vine de foame, nu de plăcere. Dar devine o problemă pentru om. Chiar dacă este un urs slab în anturajul lui, devine un pericol real pentru om.
În acesta moment, două categorii își strigă disperarea. Prima categorie este a urșilor urbani, unii le spun și urși gunoieri. Ei sunt disperați, pentru că nu au acces la zona lor naturală, pentru că sunt slabi în comunitatea lor de urși și trebuie, pentru trăii, să interacționeze cu comunitățile umane. Vin printre oameni ca să mănânce. A doua categorie suntem noi, oamenii, care ne trezim cu ursul în casă. Oricât de slab ar fi ursul ăla care a ajuns în bătătura omului, e mai puternic decât omul care îi iese în cale. Și atunci ce e de făcut, omul sau animalul?
Îmi permit să dau o sugestie, din poziția unui om care nu este ecologist si care iubește animalele, dar iubește mai mult omul. Este timpul, ca după 10 ani de haos în privința urșilor, să se adopte legi clare. O soluție ar fi ca urșii gunoieri să fie sterilizați și crotaliați. Este mai ușor de făcut decât cu câinii fără stăpân din orașe. Urșii gunoieri, exemplare slabe în lumea lor, trebuie sterilizate, prin lege. Așa cum sunt sterilizați câinii fără stăpân. Doar așa poate fi oprit un fenomen ciudat. Niciodată nu s-a mai văzut ca ursoaica să aibă trei sau patru pui deodată și să nască de două ori pe an, așa cum se întâmplă acum. O altă soluție ar fi ca urșii slabi, nu trofeele, să fie vânați. Trofeele trebuie să rămână pe munte, în sălbăticie, să se reproducă sănătos. Prin colectarea urșilor gunoieri și chiar a unei părți din urșii de pădure, se poate controla populația de urși dar se poate relua și producția de produse alimentare pe bază de vânat de urs. Romsilva era cândva în topul exportatorilor de delicatese pe bază de vânat, în special pe bază de carne de urs. Acum e Ungaria. Apropos de Ungaria, din informațiile pe care le dețin, sunt rețele care fură pui de urs din România, îi duc în Ungaria, îi cresc și îi pun în cătarea puștii vânătorilor din toată lumea. Pe mulți bani, pentru Ungaria, desigur.
Autoritățile române care ar trebui să ia o decizie fermă, bagă capetele între umeri. Și plătesc despăgubiri celor care au suferit daune de pe urma urșilor. Numai anul trecut Agenția pentru Protecția Mediului a plătit despăgubiri de peste 13 milioane de lei. Cu banii ăștia s-ar fi putut face multe, pentru mediu și pentru animalele aflate în dificultate. În concluzie, problema urșilor trebuie rezolvată de politicieni, prin lege. Este nevoie de un ministru al mediului cu boașe, care să nu se mai sperie de gălăgia făcută de unele ONG-uri care fac mulți bani prefăcându-se că iubesc animalele. Cum se fac bani din această activitate „non-profit”? Foarte simplu, pe baza emoției. Așa cum au făcut și fac bani și pe seama câinilor fără stăpân sau a cailor abandonați. De exemplu găsesc un animal chinuit din care fac un caz public. Strecoară în presă subiectul. Nu contează dacă în presa mare sau în presă obscură. Apoi, cu respectivul articol, se duc în țări din vest și fac apel la mila publică. În acele țări, unde nu există animale abandonate, nu există câini fără stăpân, cai abandonați sau urși gunoieri, cazurile prezentate produc o mare emoție, iar emoția produce donații, adică mulți bani. Știu un astfel de ONG care a strâns milioane de euro prin exploatarea imaginii unor cai din Dobrogea și a unor câini de prin București. Cum au cheltuit acești bani, doar ei știu, dar cu siguranță nu pentru o viață mai bună a acelor animale. Pentru că atât câinii fără stăpân cât și caii abandonați sunt tot acolo. Ca și urșii gunoieri. Iar interesul acestor activiști de mediu, cei mai mulți dintre ei de etnie maghiară, este ca animalele să rămână așa cum sunt , pentru că, din suferința lor își fac banii. Bani mulți, cum am spus. Dar despre aceste situații voi reveni curând, cu o anchetă jurnalistică bine documentată.
Este timpul ca autoritățile să acționeze cu responsabilitate și să adreseze această problemă cu seriozitate.
Este esențial să găsim un echilibru între protecția mediului și siguranța cetățenilor.