La radioul din sufragerie tocmai se anunța știrea că: “Premiul Nobel pentru Medicină din anul acesta se va atribui doctorului Ermolas – un celebru oncolog, a cărui notorietate acoperă toate cele cinci continente. Domnului doctor Ermolas îi datorăm descoperirea unui tratament vindecător pentru bolnavii de cancer aflați fază avansată, tratament care îi poartă numele. Ceremonia de decernare va avea loc, în mod tradițional, în Sala de Concerte din Stockholm, diploma și premiul fiind înmânate de către însuși Regele Suediei.”
Jertfa și biruința, de la cruce la Înviere
În acest timp, doctorul Ermolas se afla în baie, în fața oglinzii, bărbierindu-se cu meticulozitate, așa cum făcea în fiecare zi și repetând în gând fraza cu care avea să își încheie discursul de mulțumire: “Așadar, accept cu multă bucurie onoarea atribuirii acestui prestigios premiu, care îmi poartă numele. El constituie dovada incontestabilă că prin inteligența sa, omul își subordonează în mod progresiv natura, avansând pas cu pas pe calea evoluției sale către cunoașterea desăvârșită. Vă mulțumesc!”
Apoi, îmbrăcându-se lejer, ca pentru drum, verifică încă o dată că are asupra sa portmoneul şi biletele de avion și își aruncă o privire peste valiza deschisă, care se afla pe pat și în care se aflau așezate în ordine desăvârșită costumul, cămașa, și cravata pe care avea să le poarte la ceremonie, pantofii de lac, butonii, acul de cravată, batista pentru buzunarul de la piept al sacoului, asortată cu cravata și o trusă completă cu toate cele necesare aplicării tratamentului său, în cazul în care cineva i-ar fi cerut să facă o demonstrație.
Pe timpul zborului, doctorul Ermolas se afla atât de cufundat în consultarea unei reviste de specialitate, pe care și o cumpărase din aeroport, încât neglija cu nonșalanță zdruncinăturile avionului, cauza evidentă a multor priviri îngrijorate dimprejurul său. Nici măcar anunțul pilotului, că din cauza înrăutățirii vremii vor trebui să aterizeze de urgență la cel mai apropiat aeroport, nu reușise să îi capteze atenția. Înțelesese situația abia atunci când simți că avionul cobora vertiginos, însoțit de strigătele speriate ale câtorva doamne și de plânsetele unor copii.
După o aterizare mult mai domoală decât lăsa să se aștepte vremea de afară, doctorul Ermolas se îndepărtă în grabă de grupul gălăgios de pasageri, care vocifera în mai multe limbi și pe toate tonalitățile, îndreptându-se către agențiile de închiriat mașini și plănuind să își continue astfel călătoria spre Stockholm.
Pe drum, începuse să ningă viscolit și îndată ce doctorul Ermolas ieși din zona metropolitană, pierdu semnalul GPS. Întreg peisajul se prefăcu într-o mare albă, încât nici șoseaua nu se mai putea distinge. Nu era deci cu mirare faptul că în scurtă vreme mașina doctorului Ermolas nimeri în șanțul de pe marginea drumului, rămânând înțepenită acolo. Doctorul Ermolas era însă un om plin de determinare, așa încât, coborând neperturbat din mașină și luând bagajul în mâna dreaptă, își puse mâna stângă streașină, astfel încât ninsoarea să nu îi intre în ochi. În pustietatea aceea se bucură să vadă o lumină slabă pâlpâind la fereastra unei case ce nu se afla foarte departe. Porni într-acolo prin zăpada care se depusese până peste genunchi, încât trebuia să ridice picioarele foarte sus la fiecare pas, în timp ce ținea mâna dreaptă aproape orizontală, pentru ca valiza să nu se atingă de zăpadă. Părea un artist de circ ce merge pe sfoară, valiza servindu-i ca o contragreutate pentru menținerea echilibrului.
Bătu de câteva ori cu putere la ușă, până când dinăuntru se auzi o cheie întorcându-se în broască, iar în fața lui apăru o femeie plăpândă, mică, cu un chip obosit, ițindu-se dintr-un lung cojoc ciobănesc, din piele de oaie.
“Aș putea să folosesc telefonul dumneavoastră?” o întrebă doctorul Ermolas.
” Îmi pare rău, domnule, dar eu nu am niciun telefon. Vă pot însă oferi un adăpost pentru vijelia de afară.”, răspunse ea.
După ce schimbară câteva vorbe, femeia îl așeză la masă și îi puse înainte o farfurie din metal, al cărei fund era atât de deformat, încât stătea pe masă într un echilibru precar. Femeia luă oala de pe sobă și îi turnă în farfurie două polonice dintr-o zeamă, a cărei singură deosebire față de apă de izvor, nu era temperatura, așa cum spera înfrigurat doctorul Ermolas, ci o culoare gălbuie. Sorbind din zeamă cu politețe, dar lipsit total de entuziasm, doctorul Ermolas începu să privească cu atenție împrejur, la lumina slabă a unui opaiț, în timp ce femeia se retrăsese într-un colț. Casa avea o singură cameră, iar piesa de mobilier principală era chiar masa de lemn la care stătea el, pe unul dintre cele două scaune. Scaunele erau simple, tot din lemn, aveau doar trei picioare și nu aveau spătar. Deasupra mesei se afla un opaiț cu ulei, a cărui lumină nu reușea să pătrundă în toate colțurile camerei. Ceva mai departe se afla soba, care era din fontă și prin fantele ușii căreia abia se întrezărea pâlpâirea unui foc, ce se lupta să nu se stingă. “Aceasta explică temperatura scăzută a zemii din fața mea, precum şi diferența insesizabilă dintre temperatura din interior şi cea de afară.”, raționă cu oarecare sarcasm doctorul Ermolas. Într-unul din colțurile mai îndepărtate ale camerei, privirea doctorului Ermolas o regăsi pe femeia care îl găzduia și care se afla în genunchi înaintea unui pat, rugându-se cu mâinile împreunate şi degetele împletite, având în față o lumânare, a cărei flacără pâlpâia, dovedindu-i astfel mult prea raționalului doctor Ermolas faptul că vântul pătrundea în cameră prin crăpăturile ușii și ale unicii ferestre. Abia atunci își dădu seama doctorul că în cameră se mai afla cineva, care stătea lungit în pat.
Terminându-și de rostit rugăciunea femeia se apropie de doctorul Ermolas pentru a strânge masa.
“Ce făceați mai devreme? Vă pot ajuta cu ceva?” întrebă doctorul Ermolas.
“Mă rugam către Bunul Dumnezeu să mă ajute.” îi răspunse femeia.
“Și crezi că «Bunul Dumnezeu» va împlini rugăciunile tale?” o întrebă doctorul Ermolas cu o curiozitate sinceră despre un domeniu care îi era cu desăvârșire necunoscut.
“Vedeți, domnule, în pat se află băiețelul meu, care în ciuda vârstei sale, suferă de o formă rară de cancer. Niciunul dintre doctorii pe la care am fost cu el, nu ne au dat vreo speranță. Ascultând radioul astăzi de dimineață, am văzut o rază de speranță pentru el, auzind că există un doctor, pe nume Ermolas, care a pus la punct un tratament care l-ar putea vindeca. Dar apoi m-am întristat, pentru că eu nu am nici bani pentru acel doctor renumit, iar el locuiește foarte departe de aici. Așa încât pun toată nădejdea mea numai în Bunul Dumnezeu. Nu m-a ajutat până acum, dar am credința nezdruncinată, că mă va ajuta cumva, cum numai El știe cum.”
La auzul vorbelor femeii, dacă l-am fi urmărit cu atenție pe doctorul Ermolas, am fi putut surprinde pe fața sa aceeași uimire totală, ca aceea din momentul descoperirii tratamentului său. De data aceasta însă, din colțul ochilor săi, izvorî câte o lacrimă, care începuse să se prelingă pe obraz, anunțându-L parcă pe Bunul Dumnezeu despre botezul unui nou creștin.
A doua zi, în uralele sălii arhipline de la ceremonia de decernare a Premiului Nobel, încheindu-și discursul și mulțumind tuturor dând din cap pentru a liniști ropotul de aplauze, doctorul Ermolas adăugă: “În final, vă rog cu insistență să nu uitați faptul că descoperirea acestui tratament, pe mi-ați făcut onoarea de a-l numi după mine, nu ar fi fost posibilă fără ajutorul Celui care a zidit încă mai înainte făptura căreia i se va aplica. Meritul meu în această descoperire nu este mai mult decât acela de a fi fost ales, din motive știute numai de Bunul Dumnezeu, să vă fac cunoscută vouă Voia Sa, aceea de a ridica de deasupra oamenilor povara acestei boli. Vă mulțumesc!”
Dinaintea doctorului Ermolas lipsea trusa pentru demonstrația tratamentului său. O folosise cu succes, cu o seară înainte…
Un mesaj pascal pentru vremuri tulburi: Să auzim chemarea!
Dragii mei, să remarcăm faptul că atâta timp suntem mici și mergem la școală învățăm despre legi ale naturii: Legea lui Newton (la fizică), Legea lui Avogadro (la chimie), Legea lui Pitagora (la matematică), etc.. Toate aceste legi poartă doar numele celor care le-au descoperit, căci nu aceștia sunt cei ce le-au făcut, ci Acela care este “Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor văzutelor și nevăzutelor”, Ziditorul lumi și al armoniei acesteia, încât legile Sale (spre deosebire de toate sistemele de legi create de om) nu se contrazic cu absolut nimic una pe cealaltă, ci stau din veșnicie la baza existenței acestei lumi. Ziditorul și legile Sale există din veșnicie, dinainte de crearea lumii, care lume ascultă cu sfințenie de aceste legi. În lume există și “coroana creației dumnezeiești”: omul, singurul care a fost înzestrat de Dumnezeu cu rațiune și cu libertate de voință. În virtutea acestei libertăți, prin strămoșii săi Adam și Eva, “coroana” a ales să nu asculte de Creatorul său… Sunt mulți și printre cei de astăzi, care fac și acum această alegere…
Să băgăm de seamă că niciunul dintre noi nu se naște credincios, dar cu toții suntem chemați de Bunul Dumnezeu să devenim credincioși. Calea spre credință nu este una ușoară, este însoțită de greutăți din partea lumii și de împleticeli din partea noastră. Întotdeauna, Dumnezeu ne cheamă să ne întoarcem la El, la fel cum a făcut și cu doctorul Ermolas, în istorioara de mai sus. Dar ascultăm noi oare această chemare? Ea nu se face cu glas tare, ci prin tot felul de întâmplări, pe care noi le considerăm coincidențe, dar care sunt felul lui Dumnezeu de a-Şi manifesta existența și chemarea. Omul s-a înstrăinat atât de mult de Creatorul său, încât de cele mai multe ori nu Îi mai aude părinteasca chemare. Totuși, într-atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a trimis pe Unicul Său Fiu, pe Cuvântul Său, să ne vorbească cu voce omenească, ca şi noi, și să ne arate Adevărul și Calea către credință. “Coroana creației” L-a răstignit însă pe Creatorul său…
Cuvântul de nădejde al Părintelui Teofil Teaha
Dragii mei, mai cu seamă în aceste zile de mare cinstire, noi să ne facem vrednici a auzi chemarea la credință a Tatălui ceresc. Aducându-ne aminte, așadar, de aceasta poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de Învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta, si de cea de a doua si slăvită iarăși venire, să strigăm cu credință tare și din tot sufletul şi din tot cugetul nostru, vestea cea mare a biruinței dreptei credințe:
Părintele Teofil Teaha
Slujitor al Sfintei Mânăstiri Pantocrator
Comuna Drăgăneşti Vlaşca
Judeţul Teleorman
