Epistola de Crăciun a Părintelui Teofil Teaha: „Crăciun Fericit, alături de cei pe care i-ați primit în dar de la Dumnezeu!”

Epistola de Crăciun a Părintelui Teofil Teaha, Slujitor al Sfintei Mânăstiri Pantocrator, evidențiază, în această perioadă luminată, un adevăr simplu și adânc. Darul nostru de Crăciun pentru cititori îl constituie impresionantele rânduri ale Părintelui Teofil. Să nu uităm că  cele mai frumoase daruri sunt tocmai acelea care nu se pot împacheta! Crăciun Fericit!

În această perioadă, plină cu daruri unii pentru alții, povestea celor doi frați din Epistola de Crăciun a Părintelui Teofil ne reamintește un adevăr simplu și adânc: cel mai mare dar pe care îl putem face unui om este dragostea noastră împletită cu rugăciunea pentru el.

„Crăciun Fericit, alături de cei dragi!”. Epistola de Crăciun a Părintelui Teofil Teaha

Se spune că, odinioară, într-un sat uitat între două păduri dese, se născură doi frați gemeni: Ioan şi Iacob. Atât de asemenea erau la chip, încât însăși maica lor cu anevoie îi putea deosebi, și aceasta doar după strălucirea ochilor: Ioan avea privirea liniștită și adâncă precum apa unui izvor, iar Iacob avea flacăra neliniștită a dorului de mai mult.

Când băieții împliniră doisprezece ani, satul lor fu lovit de o secetă necruțătoare, care aduse foamete şi multă strâmtorare. Părinții lor, oameni simpli, cu greu mai puteau să îi mai hrănească. Într-o noapte de suferință, tatăl lor adună băieții la icoana din tindă și le spuse cu glas stins:

– „Copiii mei, nu știu ce vă va aduce viața. Dar un singur lucru să nu uitați niciodată: rugați-vă Lui Dumnezeu neîncetat, oriunde veți ajunge. Rugăciunea vă va ține împreună, chiar dacă drumurile vă vor despărți.”

Dimineața următoare, soarta se frânse în două: un boier veni în sat pentru a strânge dijma, şi cum tatăl băieților nu avea nimic pentru a-i plăti, boierul îl luă cu sine pe Iacob, căci îl văzuse descurcăreț, şi îndurându-se de el, îl dădu la școli să învețe, căci avea nevoie de un iconom isteț. Ioan, rămas acasă, a simțit o chemare tainică: micul schit din deal, cu clopotele lui ruginite de veacuri, îi vorbea în inimă. Și astfel, frații se despărțiră…

La oraș, Iacob crescu repede între cărți, profesori și năzuințe. Învăță medicina, ajunse doctor vestit, își întemeie familie frumoasă și numeroasă, iar casa lui era plină de lumină şi bună-rânduială. Însă, în vârtejul grijilor și al slujirii omenești, rugăciunea i se făcu scurtă, apoi rară, apoi doar o rostire șoptită în pripă, la ceasul serii. Totuși, de fiecare dată, pomenea aceleași cereri: sănătate pentru sine, pentru soția și copiii săi, precum și spor în cele ale lucrului său.

Ioan, în schimb, a intrat în monahism. A cunoscut frigul chiliilor, asprimea posturilor, luptele cu ispitele și deșteptarea la miez de noapte pentru slujirea Dumnezeieștii Liturghii. Avea puține ale lumii, dar se bucura de o pace ce nu părea a fi din această lume. În fiecare seară se pleca fierbinte la rugăciune înaintea icoanei Preacuratei.

Anii au trecut, și trupul lui Ioan, slăbit de osteneli, fu lovit de o boală grea. Starețul mănăstirii îi spuse cu blândețe:

– „Fiule, mergi la oraș. Poate Domnul îl va pune în calea ta pe doctorul potrivit.”

Când intră Ioan în spital, Iacob, doctorul vestit ridică ochii și rămase împietrit. Înaintea lui stătea, palid, dar cu privirea limpede, fratele său geamăn.

– „Ioane…!? No, tu ești, mă?”

– „Eu îs, Iacobe… Domnul iară ne-o adusu’ împreună.”

Se îmbrățișară, și în acea clipită anii de despărțire se topiră ca zăpada la întâia rază de soare.

Iacob îl duse acasă, și petrecură noaptea povestindu-și viețile. Ioan contempla diplomele și premiile fratelui său, iar Iacob privea mâinile lui Ioan – bătătorite, noduroase, purtând urmele multor osteneli. Mâinile sale însă erau îngrijite, cu degete subțiri și unghiile tăiate cu multă grijă. Iacob îl asculta cu uimire pe Ioan: câte lipsuri, câte nevoințe, câte nopți nedormite! Iar Ioan asculta despre viața fratelui său – plină de împliniri, de copii frumoși, de recunoaștere, de binecuvântări vădite.

Într-un târziu, Iacob a întrebat, cu un fel de rușine în glas:

— „No, frate… da’ de ce ți-o rânduit Domnu’ așe o viață tare grea? Tu ai trăit mai sfânt ca mine. Io am primit di tătă… iară tu ai avut așe di puțîn…”

Ioan tăcu multă vreme. Apoi, cu o blândețe care părea venită nu din el, ci de deasupra, rosti:

— „Iacobe, Domnu’ plinu-i di bunătate! El ți-o ascultat rugăciunea și ți-o dat tăt ce I-ai cerut. Da’, Iacobe, Domnu’ îi cu adevărat bun păstă puterea de-a pricepe, că numa’ bine, El și mie mi-o împlinitu’ tăti rugăciunile. Io… io pi tine te-am pomenit în tăti zilele. Păntru tine am cerut tăt ce-o fo’ mai bun. Și-apăi no, uite că Domnu’ o datu’!”

Lacrimile fierbinți ale lui Iacob cădeau ca picăturile unei ploi dese şi calde de vară pe mâna fratelui său.

– „Dapăi tu, Ioane? Păntru tine, tu n- ai cerut nimica?”

— „No, apăi cum să cer eu păntru mine, când tu erai în lume, în vâltorea di-atâtia primejdii și ispite? Io eram la adăpost, la Mănăstire, sub acoperământu’ Domnului și-al Maicii Sale. Dapăi tu erai cel care aveai trebuință de binecuvântări și de pază. De-aceea, io m-am rugat păntru tine.”

Boala lui Ioan s-a domolit, căci Iacob l-a îngrijit cu toată dragostea. Dar mai mult decât vindecarea trupului, s-a petrecut o vindecare în sufletul doctorului: înțelese că binecuvântările vieții lui nu-i veniseră doar din ostenelile lui omenești, ci erau rodul rugăciunilor smerite ale fratelui său.

La despărțire, călugărul i-a spus:

— „No dară, să nu uiți, Iacobe: în cer, măsura dăruților nu-i așe ca pă pământ. Domnu’ dă la fiicare după inima rugăciunii lui.”

Iar Iacob, întorcându-se la ai săi, își făcu bun obicei să se roage pentru toți cei pe care bunătatea cea mai presus de cuget a lui Dumnezeu îi adusese în calea vieții lui – dar mai ales pentru fratele său, cel ce-i dăruise atât de mult, fără să-i ceară nimic.

***

Întâlnirea celor doi frați, atât de deosebiți în cele din afară, dar legați de aceeași poruncă a rugăciunii, se face cu atât mai grăitoare acum, când ne apropiem cu pas tainic de Praznicul Nașterii Domnului. Căci înaintea ieslei, fie și cele mai diferite căi se luminează de aceeași pace, fiindcă Hristos, venind, reașază toate în rânduiala lor firească.

Doctorul vede pentru prima dată limpede că bunăstarea lui nu purcede doar din osteneala sa, ci din harul mijlocit de rugăciunea fratelui său. Iar călugărul înțelege şi se convinge, la rândul lui, că dragostea pe care a pus-o în rugăciune a rodit mult și nu a fost zadarnică. Unul a primit mult aici, celălalt va primi deplin în ceruri.

Diferența dintre viața doctorului și viața călugărului nu reflectă vreo deosebire în iubirea lui Dumnezeu pentru ei, ci o diferență în chemările lor: unul a fost chemat să lumineze lumea prin grija față de bolnavi, celălalt prin rugăciune.

În această perioadă, când pregătim daruri unii pentru alții, povestea celor doi frați ne reamintește un adevăr simplu și adânc: cel mai mare dar pe care îl putem face unui om este dragostea noastră împletită cu rugăciunea pentru el.

Praznicul Nașterii Domnului ne arată cel mai bine că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârșit coboară de la „Părintele luminilor”: o bogăție care se naște odată cu Pruncul din iesle, o bogăție care nu se află în ceea ce avem, ci în ceea ce suntem, spune Părintele

Să nu uităm că darul care ne aduce cea mai mare bucurie nu este acela pe care îl primim, ci acela pe care îl oferim, iar cele mai frumoase daruri sunt tocmai acelea care nu se pot împacheta! Să căutăm și noi chipurile celor de care ne-am depărtat, a celor pe care poate i-am uitat, dar care ne-au purtat în rugăciune. Să le oferim cel mai minunat dar, unul care este nesfârșit, precum este şi bunătatea lui Dumnezeu: dragostea noastră şi un gând plin de recunoștință pentru că Dumnezeu ni i-a adus în calea vieții.

Iar acum, în lumina caldă a Betleemului, în timp ce glasurile cristaline al copiilor umplu văzduhul de colinde, înconjurați de mirosul de cozonac cald şi de vin fiert, privind la luminițele bradului împodobit, primiți în dar dragostea şi rugăciunile mele, toți cei care țineți în mână aceasta epistolă, dovada recunoștinței mele față de Domnul, pentru că v-a rânduit în viața mea.

Crăciun Fericit, alături de cei dragi, pe care i-ați primit în dar de la Dumnezeu!

Părintele Teofil Teaha

Slujitor al Sfintei Mânăstiri Pantocrator

Comuna Drăgăneşti – Vlaşca

Judeţul Teleorman

Roseti Roxana Redactor

Redactor șef Documentare externă Rompres – actuala Agerpres, editor al Edițiilor de Colecție – Jurnalul Naționa editor al Jurnalului de Duminică – supliment al Jurnalului Național jurnalist online și print la Evenimentul Zilei senior editor la Revista CARIERE contributor la Elita României ș.a.

Citește mai mult

LifeStyle Actualitate Business Opinii Politica