În data de 5 martie 1970, de la Paris ajungea la București o scrisoare adresată lui Constantin Noica, de către colegul său de generație, Emil Cioran. Este vorba despre o scrisoare istorică, în care Cioran își împărtășește viziunile legate de importanța lui Eminescu în cultura românească.
Emil Cioran păstrează în scrisoare aceeași linie a scepticismului său, care de altfel l-a și consacrat în calitatea sa de „filosof al disperării”, după cum notează matricea.ro. Această meditație, concretizată într-o scrisoare sinceră despre trecut, despre greșeli și despre revanșă, oferă posibilitatea înțelegerii spațiului și a dimensiunii în care au crescut, spiritual, două figuri celebre din filosofia românească: Emil Cioran și Constantin Noica. Dar mai întâi, câteva rânduri despre faptul că jurnalista și scriitoarea Marilena Rotaru a avut ocazia să discute cu filosoful Emil Cioran despre Eminescu.
„Când privesc albastrul cerului și orice albastru, încetez să mai aparțin acestei lumi” – Emil Cioran. Acest citat a fost postat de Marilena Rotaru recent pe pagina sa de Facebook, ca un omagiu adus celui cu care a realizat acest interviu.
Conținutul scrisorii lui Emil Cioran despre Eminescu
„Dragă Dinu,
E de la sine înțeles că-ți împărtășesc admirația pentru acest geniu care nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi. M-aș exprima chiar mai dur decât tine: fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit… Chiar dacă entuziasmul meu pentru limba noastră e în continuă creștere, până la punctul de-a o considera una dintre cele mai expresive din câte-au existat vreodată, în schimb în ceea ce privește seminția noastră mă văd silit să mă temperez și chiar să revin la scepticismul meu primar.
Orice s-ar întâmpla, nu vom scăpa de un destin minor, asta e convingerea mea adâncă; altădată, ea era un prilej de suferință, azi abia o mai deosebesc de o simplă părere de rău mai mult sau mai puțin detașată. Nu aș risca asemenea judecăți „definitive” dacă ele nu s-ar fi născut, măcar în parte, dintr-o îndelungată experiență a cunoașterii de sine…
Acestea fiind spuse, și oricât de aspru aș fi cu mine însumi ori cu generația noastră, nu sunt totuși de părere că avem dreptul să-i supraestimăm pe tineri, pe acei de care ziceai nu demult că sunt singurii care l-ar fi meritat pe Eminescu. Ceva – nu prea știu bine ce – îmi spune că te înflăcărezi prea tare. În orice caz noi – și mă gândesc la tânăra generație dinainte de război – noi am fost capabili de un mare, incontestabil și răsunător eșec. Noii veniți ar trebui să meargă în reușită la fel de departe pe cât am mers noi în înfrângere. Numai atunci s-ar putea afirma că sunt demni de Eminescu.
Nu știam că «Rugăciunea unui dac» are ca variantă de titlu «Nirwana» (scris în germană). Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că acest neant care nu e unic, căci Nirvana înseamnă și vid și extaz, este una dintre obsesiile mele constante și că la apariția primei mele cărți în franceză (acel biet «Précis de décomposition») un compatriot (Stamatu, ca să nu-i zic numele) a remarcat: „Toate astea au ieșit din «Rugăciunea unui dac». Era adevărat, atât de mult mi-a marcat adolescența poemul acesta. Vezi câte a răscolit în mine articolul tău.
Cu prietenie, E. Cioran
5 martie 1970, Paris
Citiți și: 2025 – Anul Eminescu în România și Republica Moldova
