Într-o lume predispusă parcă tot mai mult la anarhie – indiferent că poartă chipiu rusesc, turban iranian sau kippah israelit – a lua în considerare tâlcul poveștii cu drobul de sare este, fără doar și poate, cel mai înțelept lucru cu putință. Că așa stau lucrurile și nu altfel o dovedește din plin faptul că marea gâlceavă ruso-ucrainiană, ce amenință să se întindă ca o plăcintă în întreaga Europă, îi determină pe toți liderii europeni (ba chiar de pe întreg cuprinsul lumii) să privească îngrijorați înspre propria „cămară cu arme”. Toți, mai puțin fudulul de român care riscă, în varianta nedorită în care mămăliga vecinilor ucrainieni ar exploda în Europa, să fie prins cu chiloții în vine.
Toți conducătorii de Stat sunt, spuneam, serios preocupați să salveze pielea națiunii pe care o conduc în situația nefericită în care cea de a treia conflagrație mondială și-ar scoate, beligerant, capul la iveală din surtucul rusului cu chef de țâfnă teritorială. Toți, cu o mică excepție, sunt preocupați să păzească dosul națiunii pe care o reprezintă de tăvălugul dement al unei conflagrații care le poate bate la ușă în orice moment. Toți! Mai puțin – excepția de care vorbeam! – Bulă Împărat al nostru ce pare a-și imagina că obuzul rusesc – sau de ce nație o fi ăla care, într-o nefericită zi, ar putea face bum! pe pământ românesc! – nu o să le facă mai nimic conaționalilor săi. Cel mult, poate, o gâdilitură amicală pe burtică. De ce spun asta? Pentru că nimeni și nimic din pleava politică, ce își fâlfâie acum în plină campanie electorală stindardul pe care îl vrea la sfârșit de decembrie înfipt pe reduta Parlamentului sau cea prezidențială, nu pare interesat să asigure românului de rând bagajul salvator al unei minime pregătiri în caz de război.
Buncăre anti-atomice, bune doar pentru murături
Bunăoară, nu avem pe întreg cuprinsul Capitalei decât vreo trei sau patru buncăre anti-atomice, bine puse la punct din perspectivă arhitecturală, tehnică sau conforme cu necesitățile de filtrare a aerului. În proporție covârșitoare, buncărele de care vorbesc (care, în mod normal, ar trebui să se afle în subsolul aproape al fiecărei clădiri sau cel puțin să deservească o zonă cu un areal de maximum 500-1.000 de metri) sunt folosite pe post de depozite de murături, mobilă veche sau Dumnezeu mai știe ce alte lucruri, devenite inutilizabile pe lângă casa omului.
Dacă s-ar face o inventariere a acestor adăposturi, s-ar ajunge firesc la concluzia că ele nici nu pot servi la altceva decât la păstrarea respectivelor murături. La urma urmei, cu uși desprinse din tocăraie, cu sistemul de închidere etanșă inexistent sau 90 la sută distrus de dintele vremii, cu instalația de filtrare nefuncțională sau cu pereții ciuruiți nu ar trebui să mire pe nimeni că sus-pomenitele buncăre nu ar fi capabile să apere decât murăturile, singurele, de altfel, care ar supraviețui unei conflagrații.
Interesant – dacă nu ar fi insultător de-a dreptul pentru morala fiecăruia dintre cei care ne conduc destinele din înaltul scaunului de demnitar! – e că nici un șfanț nu a cheltuit în ultimii 30 de ani Statul român pentru a moderniza sau repara, măcar, respectivele buncăre care s-ar putea dovedi salvatoare pentru populația civilă în cazul, nedorit, în care ar izbucni războiul. Nici un control nu a fost făcut cam tot de atâția ani și nici un administrator de bloc amendat sau tras de urechi pentru că ține cheia adăpostului în augustul său buzunar și nu, așa cum ar fi firesc, la îndemâna oricărui civil care ar dori să aibă unde se refugia în caz de restriște. Ce vreți, la urma urmei are și el, administratorul de bloc, de păzit partea lui de murături!
Găselnița unei pregătiri militare șchioape
Și dacă astea de mai sus ar fi singurele bube, mai treacă meargă. Am putea spera că, în cazul în care năpasta războiului s-ar abate asupra bietelor noastre căpățâni, am scoate-o noi într-un fel la vopsea. Că doar românul s-a născut isteț și inventiv și găsește el mai tot timpul o soluție să iasă la liman din ghimpele unei situații incomode. Totuși… Adevărul, în toată goliciunea lui care ar trebui să ne sperie, e că Bucureștiul (și România, în general) nu este absolut deloc pregătit să supraviețuiască unei operațiuni militare de anvergură. Dacă tovarăsul Putin ar strănuta, ceva mai tare, din somptuosul său birou de la Moscova, sunt sigur că izmenele românului nu ar mai rămâne imaculate și că ar avea nevoie grabnic de detergent de rufe! Asta cu toate asigurările NATO, care oricum privește senin, printre ulucile gardului de la Kogălniceanu, la hârjoana ruso-ucrainiană.
Iar convingerea mea – aidoma cu cea exprimată de mulți din cei pe care i-am auzit discutând pe marginea războiului din Ucraina – vine din conștientizarea mai multor stări de fapt.
În primul rând, lipsa unei minime pregătiri militare în cazul marii majorități a populației. În special cea tânără care nu a apucat vremurile de odinioară, de pe timpul Împușcatului, când era obligatorie în școli pregătirea militară. Ca să nu mai vorbim de faptul că serviciul militar nu mai este de mult musai să fie făcut pe meleagurile neaoșului Bulă. Armata este o meserie ca oricare alta, pe care o practici pentru că asta ai ales să faci și de pe urma căreia te alegi, la sfârșit de lună, cu o leafă, mai mult sau mai puțin îndestulătoare. Ca atare, doar cei înrolați știu să folosească o armă de foc. Cei de până în 30 de ani nu au văzut niciodată cum arată un poligon, iar dacă au apăsat vreodată trăgaciul unui automat au făcut-o doar în jocurile video, în tihna scaunului rotativ de acasă, din fața computerului sau al Playstation-ului. Cât despre rezerviști, lor a cam început să le crape vestonul pe la subsuori sau pe pântece. Au încărunțit, iar închieturile trebuiesc zdravăn unse pentru a mai funcționa ca un tot.
Forturile de apărare din jurul Bucureștiului, o glumă macabră
La cele de mai sus, se adaugă și alte aspecte. Las deoparte chestiunea adăposturilor anti-atomice, de a căror inutilitate am vorbit deja în precedentele paragrafe, și aduc în discuție pe cea a forturilor din preajma Bucureștiului. Adevărate cazemate, bine echipate din punct de vedere militar, pe vremea când de abia fuseseră inaugurate, la sfârșitul anului 1899. Astăzi, doar niște catacombe supuse unei continue și apăsătoare degradări, care îți mută nasul din loc cu mirosul lor fetid.
De prisos să mai amintesc istoria acestor forturi. A fost scrisă de atât de multe ori de alți fârtați de breaslă încât sunt sigur că umilele mele rânduri nu ar reuși să aducă nimic nou în ecuația importanței pe care au avut-o aceste fortărețe în ceea ce se dorea apărarea orașului lui Bucur. Ceea ce merită cu prisosință, însă, subliniat e faptul că aceste forturi ar putea foarte bine să asigure ceea ce au fost proiectate să facă: paza Capitalei în cazul unei invazii terestre! Or, acest lucru este imposibil în momentul de față fără ca aceste cazemate să fie supuse reabilitării. O reabilitare al dracului de scumpă de vreme ce, doar în cazul unui singur fort din cele 18 costruite din porunca lui Carol I, ar fi necesară vreo jumătate de milion de euro. Alți vreo 300 de mii de euro ar costa consolidarea și recosmetizarea uneia dintre cele 19 baterii din vecinătatea forturilor. Și ele ajunse de râsul curcilor. Cum banii de care vorbesc mai sus sunt antamați pentru a ține în puf popouri de demnitari e lesne de înțeles că forturile sunt condamnate să rămână pe vecie ceea ce sunt în momentul de față: locul de aciuat al vagabonzilor și al oamenilor fără adăpost sau, arareori, ciudățeniile arhitecturale numai bune de vizitat de către cei cu apetit pentru aventură.
Măcar, dacă ar fi fost introduse, cumva, asemenea suratelor din alte state ale Vestului (forturile din Belgia, spre exemplu, au fost integrate în peisajul urbanistic al orașelor și puse în valoare, fie ca baze sportive, fie ca muzee pentru copii, depozite pentru instituții agricole sau chiar oaze de verdeață pentru orașe), într-un soi de circuit turistic aceste forturi și tot ar fi putut fi acum redate mult mai ușor adevăratei lor utilități; aceea de străjeri ai Bucureștiului. Nu-i așa că am puțintică dreptate, domnilor din MapN, care sunteți responsabili de soarta acestor forturi? Măcar așa, de vreo 15 milioane de euro, și tot am dreptate!
Buba din capul primei linii ferate românești
Ultimul aspect – și poate cel mai dureros dintre toate cele care îndrituiesc spre formarea convingerii că România ar fi prinsă cu chiloții în vine în cazul declanșării Celui De-al Treilea Război Mondial – se referă la prima linie de cale ferată construită pe teritoriul României; cea care face legătura între Filaret și Giurgiu și în legătură cu care au existat oareșce zvonuri, în ultima vreme, cum că ar urma să fie repusă în funcțiune. Iarăși renunț a-i mai pomeni istoria – din același motiv; a fost mult prea mult trâmbițată povestea întâiei căi ferate pentru a mai stârni un minimum de interes. Și totuși… Deși, în caz de război, ar avea un rol însemnat în economia Bucureștiului și în gestionarea crizei (o astfel de cale ferată, în inima Bucureștiului, ar asigura deplasarea cu ușurință și în deplină siguranță, între anumite puncte ale Capitalei, a muniției, armamanetului, trupelor militare, hranei etc.) respectiva cale ferată este sortită să rămână doar o banală amintire despre perioada de glorie a domniei regelui Carol I, inițiatorul de drept al costruirii liniei ferate Filaret-Giurgiu.
Că așa stau lucrurile, vă puteți convinge singuri!
Care aveți ochi de văzut dați o raită prin Ferentari, pe la capătul străzii numite chiar a Șinei! Veți constata cu stupoare că peste traversele de cale ferată au apărut, din senin, costrucții din beton, extensii ale proprietăților deja existente de zeci de ani buni. Cum de a fost posibil acest lucru și de ce nimeni – până nu țipă din gură de șarpe vreun derbedeu de ziarist! – nu ia cu de la sine putere cuvenitele măsuri ce se impun, cel mai în măsură să răspundă ar fi nenea Piedone în persoană! Nu, nu personajul de film, interpretat magistral de Bud Spencer, ci ăla, în carne și oase, care mestecă, de ani buni, în ceaunul care fierbe ciorba vajnicilor locuitori ai Sectorului 5. Același Piedone care dărâmă cu strașnic simț al răspunderii în stânga și în dreapta construcții sau acareturi ridicate în afara legii, peste tot în sector, mai puțin pe la periferie! Acolo unde gunoiul încă poate fi ascuns sub preș!
