Cozonacul reprezintă un minunat „desert”, despre care mulți cred că l-au inventat românii, deși s-au facut descoperiri arheologice, care dezvăluie faptul că străbunii cozonacului existau și în Antichitate. De-a lungul timpului, rețetele de cozonac au trecut de la un popor la altul, fiecare schimbând ingredientele după cum a vrut.
Cozonacii, alături de ouăle roșii și de pască, se pregătesc de obicei, în Joia Mare pentru marea sărbătoare a Paștelui. Toate acestea se mai pot prepara și în Sâmbăta Mare, din ajunul Paștelui, fiind duse, apoi, la biserică în noaptea de Înviere, pentru a fi sfințite. Acest răgaz ne permite să vă povestim câteva lucruri despre cozonacul pe care îl apreciază atât de mult românii, atât la Paște, cât și de Crăciun.
Arheologii au descoperit printre ruinele din Egipt, cuptoare pentru copt și desene ce datează de acum 4.000 de ani, care dovedesc că în această cultura se făcea pâine dospită de diverse feluri, un fel de “strămoși” ai cozonacilor. Cozonacul era popular în Evul Mediu, ca desert, pentru că ținea mai mult timp
După multe transformari și metode de preparare, cozonacul s-a consacrat la fiecare popor în alt fel. Cozonacul este o prăjitură tradiţională românească, dar în egală măsură şi un desert bulgăresc (kozunak), sau un produs de patiserie italiană, numit „panettone”. Grecii au și ei cozonacul lor: plakous – se face cu miere, stafide și nucă.

Cozonacul – două rețete vechi de la români
Cum se preparau cozonacii în vechime la români? Ar putea fi subiectul unei cărți de bucate extinsă! Iată doar două exemple de rețete. Una dintre ele îi apartine lui Mihail Kogalniceanu și Costache Negruzzi, pe care au scris-o în 1841, în volumul „200 reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti”. „Ia trei ocă (1 oca = aproximativ 1 kg – n.r.) de făină, faci plămădeală cu o litră (aproximativ 250 g – n.n.) drojdie de bere (la vremea aceea, drojdia nu era solidă, ca azi, deci cantitatea va fi mult mai mică, de fapt – n.r.) şi cu una litră de lapte, puind şi trei ouă întregi, laşi de dospeşte frumos şi pui două litre şi jumătate de lapte, 18 ouă întregi, trei litre de unt topit şi sarea trebuincioasă şi, frământându-l până ce se desprinde de mâini; apoi lasă de dospeşte frumos şi, după ce au dospit bine, întoarce aluatul, îl mai lasă puţin de şede, pe urmă, făcând cozonaci, îi ungi cu gălbenuş de ou şi-i dai la cuptori”, spune rețeta celor doi maești nu numai în ale scrisului.
Cea de-a doua rețetă îi aparține Ecaterinei Steriade și e din 1871, publicată în „Buna menajeră”. „Cozonaci tare buni: “Pentru a prepara acest fel de cozonaci, se ia una oca de făină şi se amestecă cu una oca de lapte, 150 dramuri (1 dram = 3,18 grame – n.n.) drojdie de bere, un gălbenuş de ou, mestecând-se pâmă face spume, şi apoi se lasă de dospeşte de căldură.
Când aluatul va fi gata, să fie pregătite 75 gălbenuşuri bătute în oală cu jumătate de oca de zahăr, răzătură de la o lămâie, 10 dramuri apă de flori şi un păhărel de rom. Toate acestea, amestecate cu polonicul şi puse în covată, unde sunt puse 4 oca floare de făină (făină de claitate superioară, cernută de două ori – n.r.) şi împreună cu aluatul dospit şi sarea trebuitoare, începeţi a frământa adăugând o litră de lapte, apoi să fie pregătit 175 dramuri unt pe care-l veţi pune în aluat, oprind însă puţin a unge covata cu mâinile.
Se frământă bine până face beşici, se lasă de dospeşte şi se unge o masă uscată cu unt, unde veţi aduna cozonacii.
De voiţi împletiţi, se pune pe hârtie unsă, iar de nu, ungeţi tingirile şi-i puneţi în ele numai pe jumătate. Se lasă apoi de cresc până se umple tingirile, se ung cu ou pe deasupra şi se dau în cuptor”.

Cozonacul la englezi: Dacă-ți pui o dorință…
În Marea Britanie, prima rețetă de cozonac apare într-o carte de bucate din 1718, cu recomandarea de a fi copt în forme lungi și înguste. Această formă a devenit cea mai populară. Maria Antoaneta, controversata regină a Franței, a rămas în memoria oamenilor prin fraza: „Dacă n-au pâine, să mănânce cozonac”. Dar cuvântul „cozonac” nu se referea la popularul desert, ci la firimiturile pe care, la sfârșitul, zilei brutarul le aduna de pe formele folosite sau din cuptor și le scotea afară pentru cerșetori.
Printre altele, în Anglia există o tradiție potrivit căreia în timp ce se frământă aluatul de cozonac, dacă îți pui o dorință și apoi cozonacii vor crește în cuptor, dorința se va îndeplini.
Important este faptul că minunatul cozonac a devenit o prăjitură simbol a sărbătorilor importante ale creștinismului. De fapt, la bază, cozonacul este o pâine mai deosebită, cu o rețetă care a fost îmbunătățită în timp. Și să nu uităm un lucru semnificativ, potrivit tradiției populare și nu numai: cozonacul reprezintă un simbol al transformării spirituale, aceasta fiind legată de principiul activ al dospirii – prin dospire aluatul crește, la fel cum prin credință omul se dezvoltă.

Citiți și: Pâinea noastră cea de toate zilele: Povestea femeilor de la o brutărie din România