La 36 de ani de la Revoluția din decembrie 1989, România rămâne cu un mister ce încă pare departe de a fi rezolvat: nu se știe nici până în ziua de astăzi cine a tras în oameni. Nu știe cine a apăsat trăgaciul, din ce arme au plecat gloanțele și cine poartă, juridic și moral, responsabilitatea pentru moartea a sute de civili și militari. Dosarele au fost redeschise și închise, anchetele au fost promise și amânate, iar martorii au dispărut, unul câte unul, odată cu trecerea timpului.
Această lipsă de adevăr nu mai este doar o problemă de justiție. Este o rană colectivă, transmisă din generație în generație, care a devenit parte din biografia României postcomuniste.
Unul dintre cei care refuză să accepte uitarea este Ioan-Florin Florescu, preot misionar în Scoția și Irlanda, una dintre vocile puternice ale diasporei românești. Într-un text publicat recent pe blogul său, „Jurnal Scoțian”, Florescu vorbește despre Revoluție nu în limbajul statisticilor sau al rapoartelor oficiale, ci printr-o memorie personală dureroasă, care capătă valoare de document moral.
Titlul ales este, în sine, o acuzație: „Să nu muriți pentru o țară care nu știe cu ce gloanțe au fost omorâți copiii ei”.
Revoluția din 1989: Dosare redeschise, adevăr amânat
Pentru Florescu, problema nu este doar că adevărul nu a fost stabilit, ci că iluzia aflării lui este folosită periodic ca instrument de calmare publică. Din când în când, spune el, apar anunțuri despre noi audieri, noi inculpați, noi speranțe.
„Din când în când apar niște procurori, în momente bine alese, și ne aruncă praf în ochi că au mai deschis un dosar, că au mai audiat un inculpat, că într-o zi vom afla adevărul și vinovații vor plăti”, scrie preotul.
Dar anii trec, iar adevărul pare tot mai departe.
„Au trecut 36 de ani și cred că ziua aceea e tot mai departe, cu fiecare martor care, inevitabil, moare, cu fiecare mărturie care se pierde, cu fiecare minciună care se scrie peste ce a fost atunci”, a continuat Florescu, citat de adevarul.ro.
„Și după 36 de ani, din 1989, tot ei sunt”
Florescu nu evită o afirmație incomodă, susținută de date și de observația directă a anilor de după 1989: armata regimului Ceaușescu a omorât de șapte ori mai puțini oameni decât structurile reorganizate ale noii puteri, coagulate în jurul lui Ion Iliescu și al vechilor cadre securiste.
Această concluzie nu este nouă pentru el. Pe 10 ianuarie 1990, la Brașov, apărea primul număr al revistei studențești „Replica”, unde un tânăr Ioan-Florin Florescu publica un editorial cu un titlu devenit profetic: „Tot ei sunt!”.
„N-aveam nici 20 de ani, dar îmi trebuiseră doar câteva zile ca să-i văd cum se instalau din nou, la județeana de partid, la miliție, la procuratură, pretutindeni în noua putere”, își amintește el.
Concluzia de atunci rămâne valabilă și azi, spune preotul, sub alte forme, cu alte nume, dar cu aceeași moștenire instituțională.
„Și după 36 de ani, tot ei sunt, în toate, dacă nu ei înșiși, îmbătrâniți în rele, atunci moștenirea lor securistică.”
Povestea unui soldat și a unei generații sacrificate
Textul republicat de Florescu este construit în jurul unei istorii concrete, care dă chip și nume statisticilor seci. Adrian Ioanesei, prieten din copilărie, coleg de joacă, soldat în termen, mort în noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989.
Copilăria lor, descrisă cu o tandrețe amară, se desfășoară pe o stradă de la marginea Vasluiului, lângă cimitir. Jocuri, vise, planuri. Nimic nu anunța sfârșitul.
Revoluția vine ca un război adevărat, spune Florescu, cu gloanțe, TAB-uri și haos. Iar după ce „pacea” se instalează, vine vestea, într-o scrisoare scurtă, așa cum vin toate veștile despre moarte.
Câteva luni mai târziu, apare și formularea oficială, rece, birocratică, imposibil de digerat: soldatul Ioanesei Adrian a fost împușcat „cu gloanțe de proveniență necunoscută, trase dintr-o armă de construcție specială”.
„Ultima baricadă este propria conștiință”
Pentru Florescu, adevărata dramă nu este doar moartea prietenului său, ci faptul că statul român nu a fost capabil, timp de peste trei decenii, să spună adevărul despre acele zile. A decorat eroi, a botezat străzi, dar nu a lămurit responsabilități.
„Mai este ceva de făcut? Mai este vreo baricadă de ridicat?”, se întreabă el.
Răspunsul este unul dureros: „Mi-e teamă că nu ne-a mai rămas decât să murim frumos și individual, iar ultima baricadă de apărat este propria noastră conștiință.”
Cine este Ioan-Florin Florescu
Ioan-Florin Florescu este preot ortodox, cercetător și editor, originar din Iași. A lucrat la Editura Polirom și la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, fiind implicat în proiecte culturale majore precum Septuaginta și Biblia de la 1688. În 2011, a emigrat în Scoția, împreună cu familia, dezamăgit de degradarea morală și instituțională a României.
În diaspora, a continuat misionariatul și a devenit una dintre vocile critice ale comunității românești. Scrie constant pe blogul său, „Jurnal Scoțian”, unde îmbină reflecția personală, memoria istorică și analiza lucidă a prezentului.
Textul său despre Revoluție nu este un exercițiu literar și nici un manifest politic. Este un act de memorie. Și, poate, o ultimă formă de justiție.
