Celebra ”Dama cu camelii” a lui Alexandre Dumas chiar a existat, în persoana frumoasei curtezare din Parisul secolului al XIX-lea Marie Duplessis. Tot ea i-a fost inspirație și lui Giuseppe Verdi pentru „La Traviata”.
Cine a fost Marie Duplessis, „Dama cu camelii” a lui Dumas
Cu numele său real Alphonsine Rose Plessis, marea curtezană a Parisului, care i-a cucerit prin frumusețea ei pe bărbații bogați ai Franței acelor vremuri, are o poveste de viață cutremurătoare.
S-a născut pe 15 ianuarie 1824, într-un sat mic din Normandia, Franța. Tatăl ei era un alcoolic violent. Mama ei, ultima supraviețuitoare a unei familii nobile sărăcite, a plecat la Paris să muncească drept menajeră. A murit când Alphonsine avea șase ani, iar fetița a rămas în grija unui tată care i-a făcut viața un calvar.
La 13 ani, tatăl ei a vândut-o unui bărbat de 70 de ani, pe nume Plantier, care locuia izolat, „în mijlocul pustietății”. Ea a fugit. De fapt, a fugit de mai multe ori, căci mereu era adusă înapoi. A ajuns în satele din apropiere. A găsit de lucru în spălătorii sau magazine, orice ca să supraviețuiască.
Tatăl ei o găsea mereu, o aducea înapoi și încerca să-i vândă munca – sau corpul – oricui era dispus să plătească. La 15 ani, Alphonsine a ajuns la Paris. Nu avea pe nimeni, era flămândă, îmbrăcată în zdrențe și dormea oriunde găsea un loc.
La 16 ani, Alphonsine Rose Plessis a devenit Marie Duplessis
La 16 ani și-a dat seama că fetele drăguțe sunt plătite de către domnii amabili pentru compania lor, așa că ea a renunțat la muncă și a devenit curtezană. În acest timp, ea şi-a dedicat timpul liber studiului, recuperând ceea ce nu învățase în copilărie. Cariera ei a început într-o zi când ea şi două prietene s-au oprit într-un restaurant de lângă Palatul Regal pentru a lua o gustare.
Proprietarul localului, un bărbat văduv pe nume Nollet, a îndrăgit-o şi i-a propus să îi devină amantă. Ea a acceptat şi timp de un an a stat într-un apartament pe Rue de L’arcade, închiriat de Nollet. Într-o seară, ea a fost văzută de către contele Ferdinand Monguyon, care îi putea oferi mai mult lux decât deja avea.
În această perioadă ea şi-a schimbat prenumele din Rose Alphonsine în Marie, şi a adăugat prefixul aristocrat „du” în fața numelui.
Ea și-a ales prenumele „Marie” după Fecioara Maria – o ironie deliberată, poate, pentru o fată care își pierduse inocența înainte să înțeleagă ce înseamnă inocența. A adăugat „Du” la numele ei de familie ca să sune aristocratic.
A învățat singură să citească, a învățat să vorbească franceza fără accentul normand, a studiat ziarele în fiecare dimineață, ca să poată discuta evenimentele curente cu bărbații bogați.
În Parisul epocii, „curtezană” însemna o femeie întreținută de bărbați bogați, cu acces la cercuri sociale închise, teatru, artă și bani, într-o societate care o consuma și apoi o condamna. Dar Marie nu era ca alte curtezane. Era elegantă, grațioasă, inteligentă. Purta conversații interesante cu domni din înalta societate, avea cultură generală, știa exact ce trebuie să vorbească și cât să vorbească, așa încât să fie atragătoare, dar nu plictisitoare.
Dumas, Balzac sau Lizst, cuceriți de Marie Duplessis
Marie Duplessis găzduia un salon literar în apartamentul ei, unde se adunau oameni influenți, scriitori și artiști – nu doar pentru intimitate, ci pentru discuții. Honoré de Balzac participa la aceste întâlniri.
Lista iubiţilor Mariei include numeroase nume ale aristocraţiei franceze, inclusiv Agenor de Guiche, cel care avea să devină ducele de Guiche-Gramont. Se zvonea că cei doi ar fi avut şi un copil, care ar fi fost dat spre adopţie.
Un altul, contele Eduard de Perregaux, care era membru al cavaleriei franceze în Algeria, devenise posesorul unei moșteniri impresionante, pe care a cheltuit-o în întregime cu Marie.
Marie Duplessis purta camelii albe când era disponibilă, roșii când nu era. A devenit semnătura ei. Floarea nu avea miros, ceea ce era perfect pentru o femeie a cărei viață se rezuma la a fi văzută, nu cunoscută.
În 1844, când avea 20 de ani, ea devenise protejata contelui de Stackelberg, fost ambasador al Rusiei în Viena. Acesta îi plătea toate facturile, îi asigura tot ce avea nevoie, îi aducea cai de echitație din Anglia şi îi cumpărase cele mai elegante loje din teatrele pariziene – toate acestea pentru că Marie îi aducea aminte de fata lui care murise foarte tânără, amintește Historia.
În 1842 la întâlnit pentru prima dată pe cel care avea să o facă nemuritoare prin opera lui. Alexandre Dumas fiul încerca pe atunci să îşi facă un nume. El era îndrăgostit nebunește de Marie. Şi-a cheltuit întreaga avere cu ea, ba mai mult s-a umplut de datorii până a falimentat. Relația lor a durat doar un an, el fiind extrem de gelos pe toți bărbații care aveau orice fel de legătură cu Marie.
”Era înaltă, foarte zveltă, avea părul negru şi un ten alb-rozaliu. Avea un cap mic şi ochii migdalaţi cu acea privire de porţelan precum cea a japonezelor. Dar în ei se citea o natură mândră şi dinamică… Semăna cu o figurină de Dresda”, povestea Alexandre Dumas despre cea care-i ocupa toate gândurile.
Într-o scrisoare de despărțire, el i-a scris: „Nu sunt nici suficient de bogat ca să te iubesc, nici destul de sărac ca să fiu iubit de tine, așa cum vrei tu.”
După despărțirea de Alexandre Dumas, Marie l-a întâlnit pe Franz Liszt, marea ei dragoste. Lizst, la rându-i, tocmai terminase o relație de lungă durată cu contesa Marie d’Agoult. S-au cunoscut la o piesă de teatru şi, cu toate că relaţia lor nu a durat mult, Liszt mărturiseşte mai târziu că Marie a fost femeia pe care a iubit-o cu adevărat.
S-a căsătorit cu contele Édouard de Perregaux în Anglia
după multe insistențe a acceptat în 1845 să se căsătorească cu vechea ei cunoștință, contele de Perregaux. Mariajul nu a durat decât un an. Ultimul an din viață l-a petrecut alergând de la un doctor la altul, încercând să găsească un leac.
Bolnavă fiind, bărbații o părăseau, iar datoriile sale deveneau din ce în ce mai mari. Tuberculoza a răpus-o. Pe 3 februarie 1847, Marie Duplessis a murit în apartamentul ei de pe Boulevard de la Madeleine. Avea doar 23 de ani, dar parcă trăise o eternitate.
Charles Dickens a participat la înmormântarea ei și a scris mai târziu că Parisul a jelit-o „de parcă Marie ar fi fost Ioana d’Arc”, atât de profundă era tristețea generală.
Inițial înmormântată într-un cimitir din Montmartre, Marie a fost mutată două săptămâni mai târziu de către Perregaux într-un loc mai bun, cumpărat de el.
Citește și: Corul Symbol-Jean Lupu al Patriarhiei Române a cântat cele mai frumoase colinde la Ateneul Român
Alexandre Dumas fiul a scris în 7 zile „Dama cu camelii”
Alexandre Dumas fiul, consumat de vinovăție pentru că o evitase în ultimele ei săptămâni, s-a închis în casă și a scris un roman în doar 7 zile.
L-a numit „La Dame aux Camélias” – „Dama cu camelii”, unde Marguerite Guatier şi-a sacrificat dragostea pentru Armand Duval pentru a-l salva din sărăcie. Cartea a devenit bestseller, apoi o piesă de teatru.
Apoi, în anul 1853, marele Giuseppe Verdi a văzut piesa și a compus una dintre cele mai faimoase opere din istorie: La Traviata („Femeia decăzută”).
Romanul nu a ieșit niciodată din tipar. Opera se joacă încă în întreaga lume. Au existat trei balete, peste o duzină de filme (cel mai faimos fiind „Camille” cu Greta Garbo) și nenumărate adaptări.
foto: shadyladiestours.com
In tinerete am citit cartea „bucuria vietii” de Irving Stone (Lust for life), despre viata lui van Gogh, dar m-a amuzat si m-a intristat, in acelasi timp, descrierea perioadei, in care a locuit, impreuna cu mai multi pictori celebri (dar nu atunci), in Franta. Este un fragment care reda o situatie disperata, pe care multi artisti o traiesc, din nefericire. Cred ca era vorba despre un tablou cu mere, insa nu era Cezanne, ci mai degraba tind sa cred ca era Toulouse-Lautrec, un tablou neobisnuit pentru el, sa picteze mere. Nu mai imi amintesc din pacate, trebuie sa caut cartea in biblioteca…DAR! Este extraordinar descrisa saracia in care traiau acesti fabulosi artisti, impletindu-si trairile cu fetele si viata de la moara rosie, pe care le pictau (Henri de Toulouse-Lautrec), dar si dragostea, insatietatea pentru viata. Cum spuneam, la un moment dat apare un cumparator pentru acest tablou, cu mere (eu imi amintesc 3 mere si cred ca era Cezanne, desi el nu era sarac, fiind fiu de bancher), care doreste DOAR un MAR! 🤪 ca la piata. Scena este absolut absurda, dar si amuzanta. Artistul ia cutitul si taie o bucata din panza, pe care o vinde doritorului … ar fi interesant ca aceasta parte a romanului, extraordinar, sa fie adusa in lumina (sau este doar fictiune?) …cine mai stie? Este o carte care umareste, in esenta, viata lui Vincent van Gogh…excelenta carte!