A fi martorii unei civilizații, care pare că se prăbușește, în timp ce alta se pregătește să-i ia locul, poate fi incitant. După Assur, Sumer, Babilon, Alexandria, Atena, Roma, Constantinopol sau Paris, Berlin, Moscova, New York etc. în secolul XX, istoricii au constatat că civilizațiile se nasc, se dezvoltă, cunosc un moment de culme, descresc, cad și dispar, înlocuite cu altele, care la rândul lor trec prin același proces. Discursul despre decadență este vechi de când lumea, asemenea timpului care separă sfârșitul unei epoci și începutul uneia noi. În perioada în care ne aflăm, mulți sunt optimiști pentru că totul este bine, trăim mai mult, răul nu este o certitudine, progresul este evident, multe lucruri continuă să se îmbunătățească, astăzi este preferabil lui ieri, dar se confundă cantitatea vieții cu calitatea ei, neclaritate care, de fapt, trădează decadența. Suntem astăzi martorii unei schimbări mondiale, care poate fi sau nu mai devastatoare decât bomba atomică, dar peste care vom trece mai ușor dacă vom înțelege ce înseamnă nu numai sobrietatea economică, dar și cea duhovnicească.
Criza prin care trecem nu este numai economică și ecologică, ci este și una spirituală
Vorbim mult și despre sobrietatea economică. Ce înseamnă acest lucru? Nu este numai o simplă critică a societății de consum, sau o simplă creare de false nevoi, care ar însemna că puterea stă în mâinile noastre. Pentru părintele profesor Emanoil Băbuș răspunsul pe care-l dă în această carte este mai degrabă, unul teologic: binele sau răul Creației lui Dumnezeu. Este o provocare care cere o rezolvare umanitară, o chemare la o etică spirituală a responsabilităților. Numai soluțiile tehnologice nu pot limita magnitudinea situației actuale. Realitatea cu care ne confruntăm, este de multe ori evitată prin propunerea trecerii în virtual,[1] ce oferă deturnarea privirii, o inversare a mentalităților și a comportamentelor noastre sau mai degrabă expedierea lor în alt format.
A apărut iluzia că progresul tehnic poate aduce fericirea și că putem asuma corect rarefierea resurselor miniere și petrolifere, suprima foamea, fără schimbarea modului nostru de viață. Suntem de fapt invitați să reconsiderăm raportul nostru cu universul și cu materia, de aceea a alege sobrietatea, înseamnă mai degrabă a lua o decizie. Nu este ceva neobișnuit în a fi sobru, în condițiile unei solicitări care a depășit cu mult limitele suportabilității sufletești.
Pentru a înțelege sobrietatea, nu trebuie să ne oprim a o gândi în termeni privativi, ci să o considerăm o (re)orientare a dorințelor. Ea ne va ajuta să ne eliberăm de ele, devenite parțiale și cronice. Astfel, vom putea accesa mai bine o dorință profundă și unitară. Dreapta măsură, îndemnul patristic înscris în Pateric, ne poate ajuta să scăpăm de ceea ce ne blochează în interior, ne educă mai ales pentru aceste vremuri întunecate de o lumină artificială, ne poate unifica viața interioară de responsabilitățile sociale. Dreapta măsură, este calea prin care putem trata obezitățile noastre interioare, și să ne (re)găsim gustul adevărat al dorinței, prin renunțarea clară la ce este de prisos. Țintele: imaginile, zgomotul, mâncare proastă, supra-consumul, apetitul nesfârșit al proiectelor, ambițiile, fuga zilnică după recunoaștere, războiul văzut și nevăzut.
Titlul propus de autor în această carte pare și rămâne, la prima vedere, un joc de cuvinte. Așa cum mărturisește în paginile ei s-a gândit la el pentru a atrage atenția că totul a pornit chiar de la un joc, transformat până la urmă într-o revoluție pe care am ajuns să mizăm totul. În ultimii 20 de ani am fost invitați să participăm la această distracție, în care ecranul este omniprezent, o prelungire a corpului nostru, cuibărit în normalitate, în gesturi simple, în viața de zi cu zi, în felul în care ne gestionăm dorințele și temerile. Lumea s-a schimbat prin tehnică, fără să ne mai dăm seama ce urmări poate avea acest lucru asupra creierelor și sentimentelor noastre. Mulți declară că suntem într-un declin, pe care am ajuns să-l acceptăm ca pe un scenariu confortabil Așa sunt jocurile în care participanți par a fi câștigători, dar pe parcurs nu mai realizează că de fapt pot fi și perdanți. Un joc, de care devii dependent, devorator al libertății, ce-i catapultează pe dependenți într-o lume virtuală, departe de realitate. Progresul actual al omenirii est parcă legat de destinul copiilor cărora le place să se joace. Filosofia ascunsă a noilor tehnologii ne vorbește neîncetat de vis, utopie, joc pe fondul unui univers desprins de realitate, fascinant asemenea lumii lui Walt Disney.
Așa cum vorbim mult despre virtual, vorbim astăzi și de posibil. Totul pare posibil
Filosofii au reflectat mult asupra posibilului. Telefonul mobil pare că a făcut totul posibil, dar cu anumite riscuri. Sunt amintite în această carte și poate, dacă veți mai avea timp în atâtea oferte zilnice să o și parcurgeți, veți realiza că de fapt toate posibilitățile nu sunt actualizate. De ce? Simplu, pentru că a fi posibil nu este suficient: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva”. (I Corinteni 6, 12). Posibilul nu are sens dacă nu are legătură cu realitatea. Civilizație de astăzi pare festivă, dar lumea și Istoria nu sunt: desființarea unor virtuți precum răbdarea, iubirea, smerenia, efortul și lentoarea vor da naștere, în cele din urmă, unor generații incapabile să facă față schimbărilor reale sau violențelor. Tot cultivând abilități superficiale, pierdem musculatura duhovnicească necesară sufletului și trupului în lupta din lumea subtilă și nevăzută pe care nu o mai percepem: „Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine. Feriţi-vă de orice înfăţişare a răului.” (I Tesaloniceni 5, 21-22). De aici, refuzul realității, estomparea ei, încercarea de a o evita și a o înlocui cu reprezentările facile care adaptează conținuturile, făcându-le compatibile cu device-urile noastre și cu tipul de inteligență care s-a dezvoltat pe baza logicii mașinăriilor. Pe zi ce trece, mai pierdem câte ceva din umanitatea noastră, preferând artificialitatea, mai performantă și mai puțin expusă greșelii. Putem delega alegerile, deciziile, opiniile tot mai mult, unor mașinării, algoritmi, statistici și astfel ne instalăm în coșmarul superficialității. Cu maneta în mână (telefonul) jocul continuă cu aprecieri și încurajări, nu mai renunțăm la el și lumea pe care vrem să o schimbăm arată mai degrabă ca un proces industrial, este una rece. Progresul poate să însemne și dezvoltarea unei erori.
Părintele Prof. Univ. Dr. Emanoil Băbuș predă la Universitatea București, Facultatea de Teologie Ortodoxa, Departamentul de Biblice, istorie si filologie. Predă cursuri de istoria și spiritualitatea Bizantului, istorie bisericească universala, ortodoxie universală, islam si Bizanț. Cercetările domnului professor Băbuș s-au axat pe evenimentele importante din viața bisericii creștine, din istoria Bizanțului, pe raporturile dintre Bizanț și lumea islamică în perioada secolelor VII-XV.
Este autorul mai multor carți care tratează aceste subiecte iar printre preocuparile recente ale părintelui profesor se află influența noilor tehnologii și a rețelelor sociale asupra Teologiei. Părintele Băbuș o urmat cursuri de doctorat în perioada 1984-1987 la Institutul Teologic de grad universitar București,; 1991-1997 , doctorat la Universitatea de Stiințe Umaniste din Strasbourg si din 1997 Doctor in Teologie al Facultații de Teologie Protestantă din Paris.
[1] Cuvântul vine din latinescul virtualis, care la rândul lui provine din cuvântul virtus, care înseamnă a avea capacitatea de a acționa. Prin extensie, cuvântul a dat virtute care înseamnă a avea capacitatea de a acționa moral. Fiecare lucru posedă un principiu specific. În acest sens, fiecare lucru are o virtute a lui, o calitate, o proprietate. Astfel vorbim de calitatea unei plante și pentru multe dintre ele de virtuți medicinale. O asemenea virtute nu ne trimite la o copie sau o simulare. Găsim acest sens și în cazul virtuților morale. Deci, virtualul desemnează realitatea proprie și nu imitarea ei. Astăzi avem de-a face însă cu o simulare, pentru că realul a devenit mai real decât este. Așa că virtualul nu mai este real, ci este mai real decât este, în așa fel încât îl depășește fără să cadă în ireal. În acest sens, asistăm la un triumf al virtualului, deznodământul omului demiurg, a cărui mișcare a început odată cu Renașterea. Machiaveli a fost fascinat de virtu. El se gândea că mari oameni politici sunt cei care subjugă prin virtuozitatea lor. Astăzi suntem fascinați de virtuozitatea noilor tehnologii, așa cum, în trecut, o puteau face oamenii mari.
