Într-un moment în care europenii încearcă să-și reducă dependența de China, nu au fost niciodată mai legați de aceasta. Cifrele sunt elocvente.
Vorbim despre o valoare amețitoare care îi obsedează pe europeni de câteva luni: 400 de miliarde de euro. Una care reprezintă deficitul comercial al Uniunii Europene cu China în 2022. Și care este cel mai mare din istorie, lucru confirmat deja de președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, pe 16 noiembrie. Iar ca lucrurile să fie și mai clare, în 2019, înaintea pandemiei, cifra era de numai 180 de miliarde de euro. Ceea ce înseamnă că asistăm la o creștere rapidă și cu atât mai îngrijorătoare.
Liderii din Europa au luat act și par deciși să schimbe lucrurile. Știți deja despre investigația lansată în mijloc de septembrie de către Comisia Europeană. Cea care vizează subvențiile pentru mașinile electrice fabricate în China. Una care, se spune, ar putea să fie urmată de altele, vizând, spre exemplu, turbinele eoliene.
În plus, s-au întețit vizitele la Beijing ale mai-marilor de pe Bătrânul Continent, iar acestea au fost prilej de declarații pline de emfază. „ Încrederea reciprocă a fost subminată” , spunea, pe 13 octombrie, înaltul reprezentant al UE pentru afaceri externe, Josep Borrell. O lună mai târziu, pe 10 noiembrie, Comisarul pentru Piața Internă, Thierry Breton, vorbea despre iminența unor ”discuții dificile” între părți. Ceea ce-l determina pe Laurent Malvezin, co-fondatorul Sinopole, un grup de studiu asupra economiei chineze, să opineze că ”de acum înainte, Europa este în mod clar mai ofensivă”.
Însă chiar așa să fie? Mai degrabă pare că nu, chiar dacă 42% dintre multinaționalele stabilite în UE plănuiesc să-și relocalizeze aprovizionarea în țări ”prietenoase ” în următorii cinci ani. Ori de faptul că, în iunie, Comisia Europeană și-a prezentat „strategia de securitate economică”, care vizează creșterea controlului investițiilor străine și a exporturilor de tehnologii critice. Una menită a consolida gama de instrumente de apărare comercială puse în aplicare începând cu 2019, când UE a recunoscut China drept „rival sistemic”.
Și am contraargumente. În primul rând, în Beijing, și nu pe tărâm european, este programat, peste numai câteva zile, în 7 și 8 decembrie, Summit-ul privind relațiile comerciale. Apoi pentru că deși China că din momentul în care UE făcea acea declarație privind rivalitatea, aminteam deja, deficitul a crescut constant.
Și mai sunt și alte aspecte de luat în seamă. Industria auto germană sau cea care realizează bunurile de lux franceze continuă să se agațe de piața chineză. Puneți la socoteală și subvențiile masive acordate în China anumitor sectoare și la supracapacitatea industrială a acestei țări, ori dependența europenilor de țara asiatică pentru pământuri rare și minerale esențiale pentru tranziția verde, și aveți o bună parte a motivelor care mă determină să fiu sceptic. Iar dacă mai adaug și faptul că țările membre nu au o poziție aliniată asupra modelului industrial și de competitivitate pe care UE trebuie să-l urmeze pentru a avansa raport cu China, mai degrabă merg pe ideea deja menționată în titlu. Și anume că va mai trece ceva vreme în care deși cu năbădăi, relația China-Europa va continua.
