Cea mai frumoasă carte în acest moment, potrivit New York Times, este un roman al misterioasei scriitoare din Italia, Elena Ferrante. Misterioasă, deoarece unele persoane consideră că, de fapt, nu există!
Clasamentul New York Times al celor mai bune 100 de cărți ale secolului XXI a fost publicat în 18 iulie a.c., dar abia acum a devenit „vizibil” și a ajuns să facă înconjurul lumii. Știți cum e, mai greu cu cărțile…
În acest clasament al NYT, Ferrante este singurul scriitor italian prezent cu trei cărți coordonate de personalul „New York Times Book Review”. Topul a fost întocmit de 503 de americani, inclusiv romancieri, scriitori de non-ficțiune, poeți, critici și alți iubitori de carte.
Cea mai frumoasă carte: NYT a încercat să obțină un interviu cu autoarea, dar fără succes
Potrivit New York Times, romanul „Prietena mea genială” (primul volum dintr-o serie de patru) de Elena Ferrante, tradusă în engleză de Ann Goldstein și publicată în 2012 este cea mai frumoasă carte a secolului 21.
E/O, editura italiană a lui Ferrante, a sărbătorit anunțul printr-un comunicat: „Lecturarea acestui roman de neuitat și fără compromisuri este ca o plimbare cu bicicleta pe pietriș: murdar, alunecos și enervant, în același timp, scrie ziarul american care a încununat-o pe misterioasa autoare napolitană, care scrie sub pseudonim, pentru primul volum al tetralogiei ei.
New York Times a încercat să obțină un interviu cu Elena Ferrante prin intermediul editorului său, dar fără succes. „Seria captivantă de patru romane napolitane scrise de Ferrante, publicată în Italia de Edizioni E/O, prezintă cititorilor două fete care cresc într-un cartier sărac și violent din Napoli: pe Elena cea sârguincioasă și cuminte și pe prietena ei carismatică și sălbatică, Lila, care, în ciuda inteligenței acerbe, este aparent limitată de sărăcia familiei sale”, notează NYT.
Citiți și: Pentru prima dată: Dezvăluiri din biblioteca lui Darwin
Cea mai frumoasă carte oglindește viața autoarei?
„De aici cartea, (ca de altfel întreaga serie) se extinde îmbrățișând idei despre artă și politică, clasă și gen, filozofie și destin, totul în timp ce se concentrează pe prietenia conflictuală și competitivă dintre Elena și Lila, care devin adulte și complicate. Este imposibil de spus cât de aproape urmărește această cea mai frumoasă carte viața autoarei – Ferrante scrie sub pseudonim – dar nu contează”, mai adaugă publicația citată de rainews.it, „Prietena mea genială este unul dintre principalele exemple ale aşa numitei autoficțiuni, o categorie care a dominat literatura secolului XXI” , conchide New York Times.
Pe locul doi în clasamentul celor mai bune cărți ale secolului XXI s-a clasat „În căldura sorilor îndepărtați. Povestea epică a marii migrații afro-americane” (2010) de americanca Isabel Wilkerson, în timp ce pe locul trei s-a clasat Wolf Hall (2009) romanul englezului Hilary Mantel, a cărui acţiune este ambientată între anii 500 și 1535, o biografie fictivă a ascensiunii rapide la putere a lui Thomas Cromwell, al doilea Conte de Essex la curtea lui Henric al VIII-lea al Angliei.
Febra Ferrante și cea mai frumoasă carte
Încă de la apariția romanului „Prietena mea genială”, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut peste limite, transformându-se în așa-numita „Febră Ferrante”. Este considerată una dintre cele mai puternice prozatoare contemporane, o stilistă desăvârșită, cu intuiție artistică ieșită din comun, care a câștigat admirația mai multor scriitori celebri
Tetralogia Napolitană și Viața mincinoasă a adulților sunt ecranizate de HBO, respectiv de Netflix sub forma unor miniseriale.
Sspeculațiile despre cine este ea cu adevărat au urmărit-o de ani de zile, notează tot NYT.
Aparent peste noapte, Elena Ferrante – sau mai degrabă, romanciera care „se dă” drept Elena Ferrante – a fost apreciată în întreaga lume. Romanele ei erau peste tot: nu puteai să faci o mișcare fără să vezi una dintre cărțile ei cu o copertă în nuanțe pastelate în metrou, pe plajă, în aeroport.
Cele patru romane care alcătuiesc cvartetul napolitan au făcut-o să atingă faima (deci totul a pornit de la „Prietena mea genială”), au urmat „Povestea unui nou nume” (2013), „Cei care pleacă și cei care rămân” (2014), și multe altele.
Cine este Elena Ferrante, cu adevărat?
Cititorii au apreciat relația nuanțată dintre personajele principale, Lenù și Lila, un amestec delicat de dragoste, gelozie și loialitate durabilă. Criticii s-au concentrat asupra atenției intime a Ferrante pentru viața femeilor, atât în romanele napolitane, cât și în celelalte cărți ale ei, pe care mulți scriitori din generația ei nu le-au considerat subiecte cu vreun merit literar.
Dar, pe măsură ce faima ei a crescut, fanii devotați lui Ferrante și cărților ei s-au confruntat cu o întrebare încăpățânată: cine este Elena Ferrante, cu adevărat?
Ferrante a apărut cu acest pseudonim la debutul ei din 1992, „L’amore molesto” (lansat ulterior în engleză ca „Troubling Love”). Odată cu apariția cvartetului napolitan, „febra Ferrante” a început să se răspândească, în special în Statele Unite. Ferrante a dezvăluit câteva detalii personale de-a lungul anilor, susținând că a crescut la Napoli, ca fiică a unei croitorese. Ea a dat de înțeles că este mamă și s-a căsătorit. Cu toate acestea, ea a recunoscut că a dezmințit totul „atunci când a fost necesar, pentru a-mi proteja persoana, sentimentele și presiunile”.
Motivul inițial pentru anonimatul ei, l-a spus editorilor într-un interviu publicat de The Paris Review în 2015: timiditatea. „M-am speriat la gândul că trebuie să ies din carapacea mea”. Dar, pe măsură ce a continuat să publice, justificările ei pentru protejarea identității sale au devenit, de asemenea, artistice și filozofice.
Gardianul lui Ferrante
Timp de un an, a avut o rubrică în The Guardian și a scris și pentru ziarele italiene. O carte a ei non-ficțiune, „Frantumaglia”, include informații biografice despre Ferrante și o corespondență extinsă dintre ea și jurnaliști. În interviuri, ea a reflectat în mod regulat asupra propriei sale lucrări — influențele, motivațiile, stările ei de spirit — și, oricât de paradoxal, motivele ei pentru care mi „iese în lume” rămân ascunse.
Cât privește partea de „marketing”, Ozzola și Sandro Ferri conduc editura italiană Edizioni E/O, care a lansat lucrările lui Ferrante de zeci de ani. Din toate punctele de vedere, potrivit presei, Ozzola este „gardianul lui Ferrante”. Nu mișcă nimic, nicio solicitare de interviu, care să treacă peste Ozzola.
Identitatea ei este un secret chiar și pentru traducătoarea ei de multă vreme în engleză, Ann Goldstein, care a ajutat-o pe Ferrante să obțină popularitate în întreaga lume. Deși și-au au trimis e-mailuri direct de câteva ori în cei aproape 20 de ani în care Goldstein s-a ocupat de munca lui Ferrante, cea mai mare parte a corespondenței lor trece pe la Ozzola. „Am tradus o mulțime de autori morți, așa că sunt obișnuită”, spune Goldstein cu umor și aluzie.
„Nu există pisică sau câine care să nu știe că numele real al lui Ferrante este…”
Anita Raja – traducătoare și redactor care a lucrat pentru Edizioni E/O – a fost unul în atenția unui site monden, care la un moment dat a menționat că „Nu există pisică sau câine care să nu știe că numele real al lui Ferrante este Raja.”
Teoria Raja, care circulase anterior în cercurile literare italiene, a explodat în octombrie 2016, când un jurnalist italian pe nume Claudio Gatti a susținut într-o anchetă în două părți că Raja era, de fapt, Elena Ferrante. Gatti a analizat înregistrările imobiliare și financiare pentru a ajunge la concluzia lui și a cercetat istoria familiei Raja, inclusiv supraviețuirea mamei ei în timpul Holocaustului. Reportajele sale au fost publicate simultan în ziarul italian Il Sole 24 Ore, unde lucra, The New York Review of Books, postul de știri francez Mediapart, și un ziar german, Frankfurter Allgemeine Zeitung.
Ferrante și editorul ei au respins rapid afirmațiile, iar mulți au considerat că ancheta lui Gatti reprezintă o invazie inutilă a vieții private.
Cea mai frumoasă carte: Pe urmele misterului
De asemenea, s-a dezbătut pe tema pseudonimului lui Ferrante ca „instrument de marketing” și s-a comentat că „experimentul real a scriitoarei, ca fiică a supraviețuitorului Holocaustului este cheia pentru înțelegerea operelor ei (n.r – protagoniștii din toate cărțile ei sunt femei puternice).
Ani mai târziu, Gatti rămâne încrezător în relatările sale: „Nu am publicat niciodată o lucrare de investigație decât dacă am fost sigur de concluziile mele. Acesta este și cazul articolului meu despre Ferrante/Raja. Gatti a prezentat, de asemenea, posibilitatea ca Raja și soțul ei, romancierul italian Domenico Starnone, să fi colaborat pentru a scrie romanele lui Ferrante. Starnone este unul dintre cei mai importanți autori ai Italiei.
Alți „detectivi literari” au observat asemănări tematice între operele lui Ferrante și Starnone: Starnone, de asemenea, scrie romane plasate în Napoli postbelică, care urmăresc adesea complexitățile căsătoriei.
O teorie sensibilă
În 2018, doi oameni de știință au publicat o lucrare academică bazată pe opera lui Ferrante. Folosind modele de limbaj, ei au analizat mostre de scris ale a 40 de scriitori contemporani și au ajuns la o concluzie clară: „Domenico Starnone, care a fost identificat anterior de alte investigații ca fiind posibila mână din spatele acestui pseudonim, este autorul care a scris romane cele mai asemănătoare cu cele ale lui Ferrante și care, în timp, au devenit din ce în ce mai asemănătoare.”
Aceasta este o teorie sensibilă. Mulți dintre fanii lui Ferrante sunt profund convinși că ea este femeie, având în vedere descrierea sensibilă și nuanțată a personajelor feminine.
Starnone, la rândul său, pare exasperat de sugestie. „Să spunem că eu sunt Ferrante sau că soția mea este”, a spus el. „Explică-mi un lucru: Având în vedere că este atât de rar, în această băltoacă de noroi care este Italia, să ai acoperire internațională, de ce nu am profita la maximum de ea? Ce ne-ar determina să rămânem în umbră?”.
Mai mulți scriitori în spatele lui Ferrante?
Într-un interviu prin e-mail din 2014, Entertainment Weekly a întrebat-o pe Ferrante: „Ai regretat vreodată că nu ți-ai dezvăluit identitatea? Am simțit un val de ego care te-a făcut să vrei să deschizi fereastra și să strigi „Eu sunt cea care am creat această lume!””. Răspunsul lui Ferrante a fost: „Imaginea ferestrei tale este amuzantă. Casa mea este la etajele superioare, mi-e frică de înălțimi și ego-ul meu evită bucuros să se aplece pe fereastră”…
Printre multele teorii care circulă despre identitatea scriitoarei, una este de departe cea mai tare – ca să mă exprim în termeni urbani. Și anume aceea că în spatele romancierei ar fi, de fapt, un grup de scriitori care „aruncă” pe piață, sub pseudonim, capodoperă după capodoperă. Un subiect de carte și film…
Citiți și: Inteligența artificială pătrunde în biblioteci
