Acum câteva zile, profitând de o vizită scurtă la magazinul de bricolaj Leroy Merlin, unde semnez condica de o săptămână să îmi iau diverse trebuitoare pentru casă, am făcut o vizită la „muzeul nesimțirii” numit Carrefour, fost în vremuri mai bune Cora.
La acest magazin unde a trebuit să vină șefa de tură pe magazin ca să o lămurească pe vânzătoarea de la raionul de electrocasnice că un client trebuie totuși tratat cu respect, nu cu sictir și scârbă, așa cum am fost trădat eu când am vrut să cumpăr un frigider, e multă nesimțire și sunt multe prețuri mari.
La intrarea în magazin, un coș cu niște rucsăcele mici și urâte îmi fac cu ochiul. Sunt reduse de la 119,80 la 29,96 lei. După cum se vede în poză, sunt un coșmar. Stau să mă întreb ce a fost în mintea șefului de la achiziții în momentul în care a luat stive de „urâțenii” din astea, pe care nu le cumperi nici să le porți de Halloween, dacă își permit să facă o reducere de 80 de lei la bucată? Ori prețul de achiziție a fost foarte mic și profitul foarte mare, ori prostia a fost foarte mare și e egală cu pierderea, că de vândut nu se vând.
Dacă la magazinul Cora cărțile se întindeau pe rafturi întregi, „intelectualii de la Carrefour” au restrâns totul pe un spațiu cât biblioteca unui brutar din Dămăroaia. Inteligenții au pus și două scaune și o măsuță în ideea că va veni cineva să facă lectură la Carrefour înainte să își cumpere iaurt.
La raionul de bere ieftinală cât încape. Berea olandeză Amstel e la promoție și e o achiziție bună. În rest, multă bere la PET și la sticlă, deși sticla, fie ea și returnabilă, implică niște costuri mari cu reambalarea și transportul. Văd că din ce în ce mai mulți producători au ales această variantă a ambalajelor reciclabile. Nu e rău. La raionul de brânzeturi, ca la muzeul Antipa, te uiți și pleci; prețuri mari. La concurenți prețul e mai mic. Brânzeturile le iau de obicei de la Lidl și de la Auchan. La promoție. Sunt fan brânză moale și la Auchan găsesc brânză Gouda cu 2,99 lei suta de grame, ceea ce e pe praful ăsta nu e deloc rău.
La Carrefour, peștele are prețuri prohibitive. La raionul de pește găsești niște sardine de grădiniță, (adică micuțe) la 27 de lei kilogramul, ambalate mitocănește la 1,7 kg. Nu ia nimeni. Păstrăvul afumat sare de 10 lei suta de grame, adică peste 100 lei kilul. Să mănânce ei, că au bani.
La mezeluri e ca la „muzeul cărnii”. A apărut salamul de 200 lei kilul, o nouă lovitură dată inamicilor putiniști. În schimb, dacă îți umfli mușchii, mai găsești cărniță de porc din Spania, care nu are niciun gust, la aproape 16 lei pe kg.
Dacă ai chef să bei un vin bun, ai de unde alege, numai că trebuie să te duci cu dicționarul, pentru că vinurile au nume din ce în ce mai ciudate și dacă nu știi podgoria nu știi nici ce bei. Așa că o las baltă și cu vinurile. O mențiune pentru Murfatlar, care au Hora la trei sferturi la prețul de 14 lei. Nu e rău. Interesante sunt prețurile la vinul la cutie și cât de nesănătos la cap să fii să bei Budureasca la cutie de 3 L, plătind 46 lei.
Dacă ții cont că pereții cutiei sunt căptușiți pe dinăuntru cu niște poliester sau ceva sintetic și impermeabil, îți dai seama cam ce calitate e. Castraveți proaspeți de seră sar de 10 lei kilogramul. Roșiile sunt ceva mai ieftine, dar nu au văzut pământul decât în filme, sunt din alea pe care le țin la frigider de acum până de Revelion și nu se strică.
Baletul începe la casă. Cel puțin 20 de case sunt dedicate „plății cu card”, după principiul „eu cumpăr, eu scanez, eu plătesc, angajații Carrefour se uită”. La casa cu cash, coadă de vreo 15 persoane. Aleg să plătesc cu cardul, scanez sticla de bere pe care am luat-o ca să pun la maturat niște carne și un pachet de unt, în care voi prăji aceeași carne.
Dacă ești curios, vorbim de niște cotlet de porc fără os, adus de la țară. După ce scanaz produsele, casa se blochează. Curios din fire, mă dau un pic spre stânga și văd că toate cele 20 de case erau blocate. Vine o doamnă mică, durdulie și pe cât de vorbăreață, pe atât de scârboasă, ce moșmondește vreo cinci minute la casă, fără să facă nimic. Îmi zice să mă mut la altă casă. Același lucru. Românașii noștri așteaptă resemnați ca sistemul electronic să își facă damblalele și să revină la normal. Aiurea.
La noua casă, aceeași situație, se blochează și asta. Înjur în limba franceză, atât cât știu. Las baltă produsele și dau să ies. Mi se spune că ieșitul fără produse să facem pe unde am intrat, adică, practic, exact în capătul celălalt al magazinului. O ia ușurel la pas și doar gândul că domnii de la Carrefour vor ieși din România îmi mai potolește șirul de înjurături adresate cu voce joasă conducerii magazinului, a grupului și francezilor în general cu Macron în frunte.
Ies până la urmă prin locul prin care am intrat și mai fac o dată drumul până la casa de la care am plecat, dar de data asta spre ieșire, pe partea cealaltă. Singura mea bucurie e că francezii îi strâng catrafusele și pleacă din România. M-aș bucura dacă ar pleca aproape toate firmele franțuzești care operează în România și care au senzația că noi suntem o colonie, așa cum aveau ei prin Africa acum 50-60 de ani, și ne tratează exact așa cum îi tratau pe băștinașii din Congo.
Nu pot să închei decât cu un cuvânt drag francezilor: merde!
