Intrând în anul 2025, nu este doar un sfert de secol – și ce sfert, alcătuit din crize economice și financiare, pandemii și războaie, instabilitate politică, ca să nu mai vorbim de șocuri climatice – care tocmai le-am trecut si le vom mai trece.
Este, de asemenea, un alt sfert de secol care începe și care va duce la această dată cheie, 2050, pe care majoritatea exercițiilor prospective au reținut-o, parcă pentru a stabili o referință fixă și absolută în ceea ce privește viziunea asupra lumii, și pentru a măsura astfel impactul parametrilor fundamentali care au fost, de câteva decenii, exploatati pe larg pentru a contura și a evalua cum ar putea fi societatea de mâine, în principalele ei dimensiuni.
Deși nu este posibil să le abordăm pe toate, cele referitoare la agricultură vin de la sine.
Ce s-ar putea întâmpla în agricultură până în 2050?
Împrumutând din limbajul copiilor, ar fi vorba de: „te rog, poti sa-mi desenezi agricultura de mâine, cea a anului 2050?”.
Sarcina este grea, fie și numai pentru că, ieșit dintr-un prim sfert de secol care s-a caracterizat printr-o acumulare de incertitudini, al doilea va fi la fel de nuanțat plin de incertitudini. Mulți specialisti deplâng atât inerția în care se află agricultura, cât și lipsa de dinamism care să susțină, și chiar să accelereze, schimbarea paradigmatică care se așteaptă în domeniul agriculturii. A fost nevoie de douăzeci și cinci de ani pentru a măsura decalajul dintre obiectivele atribuite globalizării și rezultatele concrete ale acestei globalizări.
Cu siguranță, globalizarea a propulsat anumite țări descrise ca fiind emergente la rangul de puteri economice de frunte. Au beneficiat de o creștere a nivelului de trai, de o creștere a anumitor aspecte ale sistemelor lor de producție și, uneori, au urcat în clasamentul țărilor exportatoare de mărfuri. Mulți au văzut acest lucru ca o confirmare a faptului că, alianța democrației și economia de piață nu poate duce decât la o bunăstare a populației și la pacificarea relațiilor internaționale.
Această imagine de ansamblu poate include reformele PAC, dintre care prima datează din 1992, cu mult înainte de anul 2000, dar care au avut loc la fiecare șase ani, firul comun fiind o eficiență sporită în agricultură în statele membre, în special pentru că resursele alocate acestui sector au fost din ce în ce mai raționalizate.
Cum este astăzi și cum va fi în 2050?
Ultimul sfert de secol a venit cu problemele de mediu, făcând tranzițiile energetice, ecologice și economice obiectivul suprem al oricărei politici publice. Această combinație de globalizare și tranziții trebuia să conducă societățile, societățile occidentale în primul rând, spre fericire, prosperitate, conservarea naturii și, sincer, la pace!
De la sfârșitul anilor ‘90, ideea și practica politicii agricole au suferit discreditari semnificative și schimbări profunde. Pentru UE, prin reformele PAC și, în același timp, prin multilateralismul comercial, obiectivul a fost acela de a apropia fermierii de semnalele pieței, pentru a-i convinge în cele din urmă că jocul concurenței nu le poate fi decât favorabil.
S-a observat astfel că prețul de piață, pentru o marfă precum grâul, ar putea ajunge peste prețul de intervenție stabilit de UE, care era istoric mai mare decât prețul pieței. Trebuie recunoscut că, în urma evoluției prețurilor la materiile prime agricole, începând cu cel al grâului din 2008, acestea au fost în mod regulat mai mari decât prețurile graului din stocul de intervenție.
Cu doi ani înainte de încheierea negocierilor Rundei Uruguay (1986-1994), Bruxelles a lansat un val neîntrerupt de reforme PAC, al cărui dublu scop era să devină clar: slăbirea și reorientarea sprijinului (una dintre formele concrete fiind decuplarea ajutoarelor directe, introdusă din 2003), și introducerea în mecanismul de politică publică, a drepturilor de plata unica, drepturile la plată unică sunt alocate cu condiția îndeplinirii anumitor criterii de mediu.
De la PAC la Green Deal: 25 de ani de reforme și incertitudini în agricultura UE
Ecologizarea PAC a fost axa în jurul căreia fermierii trebuiau să se ralieze. Cu alte cuvinte, aceste reforme PAC i-au determinat treptat pe fermieri să ia în considerare schimbarea practicilor agricole.
O schimbare de direcție a comerțului mondial cu marfuri agricole, în vederea cresterii contribuției in lupta împotriva degradării climei, îmbunătățirea solurilor, bunăstarii animalelor și reducerii utilizării inputurilor (îngrășăminte și pesticide). Aceste schimbari de politica publica a întrerupt întreaga traiectorie de intensifizare a agriculturii demarată la începutul anilor ’60.
Ceea ce se întâmpla cu Acordurile de la Marrakech semnate în 1994 nu era altceva decât să se vadă statele națiune dispărând, în favoarea unei economii globale deschise, care se distinge printr-un minim de frontiere comerciale și care acordă pieței privilegiul de a reglementa tranzacțiile comerciale și de a corecta dezechilibrele.
Semnarea Acordurilor de la Marrakech în 1994, apoi intrarea în funcțiune a Organizației Mondiale a Comerțului în 1995, au simbolizat această ambiție de a cufunda agricultura în jocul globalizării. Regulile cuprinse în tratatele comerciale, în cadrul GATT și apoi, parțial, în cel al OMC (stoparea subvențiilor la export decis la Conferința ministerială de la Nairobi din 2015 constituie un punct important), au avut ca rezultat stimulente puternice pentru restrângerea utilizării politicilor agricole și pentru a acorda o importanță din ce în ce mai mare mecanismelor de piață, acestea din urmă fiind singurele efective și capabile de garantare a concurenței între actori si între state.
Această combinație între deschiderea comercială a UE, care absorb acum produsele agricole, și cerințele de mediu care încurajează adoptarea de noi practici de producție agricolă, a prezentat un dublu interes pentru Comisia Europeană. În primul rând, s-a pus în joc concurența și s-a sugerat fermierilor să controleze mai bine costurile de producție, în timp ce implementează o strategie de lux pentru a păstra sau a cuceri cota de piață (efect de diferențiere).
Apoi, fermierii trebuie integrați într-o abordare globală a decarbonizării economiilor UE (efectul climatic). Viitorul agriculturii a devenit inseparabil de aceste două probleme competitive de mediu. Jocul dublu al specializărilor internaționale și tranziția agroecologică ar trebui să conducă astfel la un tipar virtuos.
În mod fundamental, aceste perspective i-au pregătit pe fermieri să se elibereze de mecanismele de sprijin care i-au însoțit de la lansarea PAC în 1962, într-o perioadă de keynesianism triumfător.
Inițiativa și responsabilitatea individuală au devenit astfel norma, odată cu scăderea statutului de fermier în favoarea celui de întreprinzător. Acordurile comerciale și tranziția ecologică au însemnat atunci o schimbare radicală în viziunea creșterii economice și a rolului atribuit agriculturii în acest regim de creștere.
Deciziile luate în economie, și “a fortiori” în agricultură, nu sunt profeții care se îndeplinesc de la sine. Nu este suficient să se decreteze o reformă a PAC pentru a schimba modelul. Nu este suficient să se decreteze o reformă a PAC sau să semnezi un acord comercial pentru ca transformările care vor urma să se traducă în efecte concrete mergând în direcția dorită.
Diferențele de temporalitate dintre deciziile politice și acțiunile economice sunt de fapt profunde în mod tradițional. Există mai multe motive pentru aceasta. În primul rând, pentru că noțiunea de dependență de “calea de urmat” rămâne adesea subestimată în economie. Pentru a înțelege acest lucru, ni se sugerează să ne amintim companiile, indiferent dacă activitățile lor sunt în domeniul industriei sau al agriculturii, care nu optează în mod spontan pentru inovații care să răspundă preocupărilor de mediu. Noțiunea de dependență de cale de urmat” arată că actorii pot persevera în sisteme productive în care performanțele lor anterioare au fost ridicate.
Fermierii care au dobândit o anumită expertiză și competitivitate reală în practicile lor de cultură sau de creștere a animalelor vor avea tendința de a nu se abate de la “calea” pe care au reușit și care astfel au contribuit la echilibrele macroeconomice majore ale unei țări. Acesta este motivul pentru care actorii economici, precum fermierii, pun o condiție pentru a se angaja în inovații verzi pe care le percep ca riscante: o contribuție financiară din partea statului, completată de soluții tehnice rezultate din cercetare.
Aceasta este prima formă de rezistență la schimbare. Este endogenă sectorului agricol și se manifestă prin pozițiile actorilor care sunt “a priori” ostili schimbărilor de direcție în ceea ce privește producția. Într-un fel, reflectă o teamă resimțită față de apariția unei noi traiectorii productive, în special în ceea ce privește rentabilitatea investițiilor, creșterea costurilor de producție și, în cele din urmă, probabilitatea dispariției fermelor care au propulsat totuși economia tarii.
Aceasta este de obicei configurația care a apărut în ultimii ani, cu criterii de mediu și bunăstare a animalelor, până la Green Deal din 2019. Aderarea la tranziția agroecologică este cu atât mai limitată deoarece este văzută ca o sursă de denaturare a concurenței intrucât nu toate tarile adoptă aceleași reguli în același timp și cu o intensitate similară.
Alte forme de rezistență pot apărea ca răspuns la crizele de sănătate, sau chiar fundamental, din cauza unui război de o amploare egală cu cea care are loc și continuă între Federația Rusă și Ucraina incepand cu februarie 2022. Sunt prin definiție exogene, se răspândesc din ce în ce mai rapid, iar uneori au repercusiuni, mai mult sau mai puțin instantanee, asupra sectorului agricol.
Tranziția agricolă spre 2050: scenarii, riscuri și oportunități
Voi da trei exemple de șocuri exogene pentru a arăta cum orice schimbare a paradigmei productive în agricultură poate fi fie încetinită, fie abandonată.
Primul dintre aceste șocuri este de lungă durată. Apariția și afirmarea concurenților, fie intra-europeni, fie din țări terțe, din anii 1980 (extinderi ale UE, acorduri comerciale multilaterale sau bilaterale) sunt percepute ca o amenințare economică pentru fermierii francezi, care, ca urmare, intenționează să manifeste rezistență prin menținerea modelului de producție anterior, chiar dacă înseamnă ajustarea acestuia pentru a reduce costurile de producție, sau mai bine zis adaptarea la schimbarea cererii.
Cert este că avansarea agriculturii franceze în ierarhia națiunilor exportatoare a fost reală încă de la sfârșitul anilor 1990, fără însă a-i anihila surplusul comercial, care a rămas din 1978, în ciuda fluctuațiilor apărute în funcție de situația economică globală, a tensiunilor competitive sau chiar a creșterii prețurilor la materiile prime agricole precum cafeaua și cacao.
Al doilea șoc este mai recent și este în sectorul sănătății. Pandemia de Covid-19 a exercitat de fapt o presiune suficientă asupra sectorului agricol – păstrând capacitatea de a aproviziona populația în fazele de izolare – pentru a legitima logica anterioară de producție și pentru a întârzia într-o oarecare măsură apariția unei tranziții agroecologice, așa cum este prevăzută de reformele succesive ale PAC și în special, Green Deal din 2019. Axa centrală a acestei nevoi urgente de a continua hrănirea populației a fost întruchipată în noțiunea de suveranitate alimentară.
Războiul din Ucraina este al treilea exemplu de șoc exogen. Expunerea dependențelor UE, și în special ale Franței, atât față de gazul și îngrășămintele rusești, cât și ambiția Rusiei de a se impune ca putere agricolă hegemonică globală, au modificat probabil și obiectivele și determinarea Bruxelles-ului cuprinse în planul de transformare a agriculturii care a fost integrat în Green Deal (de la Fermă la furculiță sau F2F), care, ar trebui să fie profund orientat către o perspectivă de reducere a amprentei de gaze emanate din activităţile agricole prin restrângerea utilizării îngrăşămintelor minerale şi a pesticidelor.
Inflația, rezultată din redresarea economică post-Covid și mai ales din războiul din Ucraina, a contribuit la ștergerea tranziției agricole. Alegerile făcute de consumatori au dus la o scădere a consumului de produse alimentare.
Aceste ultime două șocuri au adâncit într-un fel insuficiențele reformelor PAC care, în ciuda intențiilor lor, nu au reușit să plaseze sectorul agricol în mod durabil pe calea unui alt model productive ca acel anterior. Una dintre manifestările acestui blocaj constă în criza agriculturii ecologice, din care nu a ieșit încă, într-un fel de neîncredere a consumatorilor față de acest tip de produs, în timp ce F2F conținea inițial o perspectivă de creștere a suprafețelor dedicate acestui mod de producție până în 2030.
Cu alte cuvinte, în ciuda intențiilor UE în materie de agricultură, în ciuda Green Deal-ului și a strategiei F2F, nimic nu s-a întâmplat așa cum era planificat. Bruxellesul nici măcar nu se mai poate baza pe puterea sa normativă referitoare la tranziția ecologică, la reducerea amprentei de carbon, pentru a influența alte națiuni, mai ales în contextul acordurilor comerciale, întrucât semnele de avertizare a ceea ce s-ar putea numi „deglobalizare” au intrat în ecuație.
Deși incertitudinea este mare, chiar radicală, până la stricarea calculelor de probabilitate asupra a ceea ce s-ar putea întâmpla mâine, acest lucru nu ma împiedică să risc să schițez niște scenarii pentru 2050, pentru că mai avem doar un sfert de secol pana la acest termen.
Cum va arăta mâine agricultura, atât din punct de vedere al forțelor productive, cât și al finanțării publice, sau al tipurilor de producție?
Scenariul 1 (tendinţă): dependenţa de importuri şi sfârşitul actualei Uniunii Europene
Ceea ce reiese din acest prim scenariu este în primul rând scaderea continuă a numărului de fermieri, care nu poate fi compensată de-a lungul perioadei prin politici publice orientate către instalare. Tendința rămâne aceeași, numărul de fermieri instalați nu compensează încetările de activitate. În plus, populația de manageri de fermă îmbătrânește in 2050, vor fi mai puțini fermieri.
Această constrângere demografică și schimbările sociologice care împiedică înnoirea activelor agricole cântăresc asupra capacitatii de a produce și de a perpetua instrumentele de producție. Slăbirea capacității productive in agricultură duce la o degradare a balantei comerciale cu produse agricole datorită creșterii recurente a importurilor de produse agroalimentare. Aceasta reprezinta dependența tot mai mare de importuri care se stabilește pe termen lung.
Reducerea producției până în 2050, în special a producției zootehnice, ca urmare a scaderii efectivelor de animale, face ca UE să devină structural deficitară din punct de vedere al aprovizionarii cu carne, fie de bovine, porcine sau de păsări, chiar dacă, în acest din urmă caz, erodarea competitivității este mai veche deoarece datează din anii 2000. Acest lucru ar afecta și producția de lapte, scăderea colectării forțând companiile de procesare să-și realizeze aprovizionarea cu lapte din importuri.
La scară globală, blocajul actual al OMC ar duce la desființarea acestei instituții internaționale, lăsând loc comerțului fragmentat, bazat pe principiul „țărilor prietene”.
Ar urma să apară începuturile „deglobalizării”, care ar reprezenta astfel un semnal puternic dat până în 2050, pe fondul rivalităților exacerbate dintre Statele Unite, UE, Rusia și China.
Relațiile bilaterale dintre UE și Statele Unite și între UE și China se înrăutățesc, războiul privind taxele vamale având repercusiuni dăunătoare pentru anumite sectoare (lactate și vin în special).
Scenariul 2: Ruptura
Mai mulți factori ar putea determina o ruptură decisivă până în 2050. În primul rând, odată cu încetarea luptelor în Ucraina, se va găsii o soluție diplomatică pentru stabilirea unei redivizări geografice a regiunii. S-a găsit și o soluție la conflictul diplomatic, economic și comercial dintre China, Uniunea Europeană și Statele Unite, instituind o anumită împărțire a lumii între aceste trei puteri. Comerțul global își recapătă o dimensiune multilaterală, pierdută din 2001. Sectorul agricol european reușește să se încadreze în această nouă dinamică consensuală, cu negocieri pentru admiterea unor politici publice dedicate agriculturii pentru a contribui la securitatea alimentară în lume.
Perspectivele oferite de această nouă arhitectură globală promovează apoi renașterea durabilă a activității economice și astfel aduc o creștere a atractivității profesiei de fermier, ajutată în acest sens de o redistribuire a politicilor publice în favoarea instalării și a tranzițiilor agro-ecologice și digitale. Politicile publice mai puțin constrânse de cerințele Bruxelles-ului asupra deficitelor și datoriilor publice, deschide calea agriculturii către noi finanțări pentru a atrage tineri, a încuraja transmiterea fermelor și garanta aceste tranziții.
Se confirmă apariția antreprenorului agricol, familiarizat cu noile tehnologii și în ton cu funcționarea piețelor agricole și cu cerințele industriașilor.
Asemenea Airbusului, ale cărui succese comerciale, trebuie amintit, nu sunt în niciun caz rezultatul tratatelor europene, ci al cooperării diferiților actori, agricultura redevine o prioritate, care are nevoie tocmai de conses pentru a regla dezechilibrele majore ale planetei și ale UE in materie de alimente. Rezultatul este o PAC calata pe misiunile sale de stabilizare a piețelor, garantarea veniturilor producătorilor și suveranitatea alimentară, misiuni originale cărora li se adaugă obiective tehnologice și de mediu pentru a răspunde provocărilor climatice.
UE ar găsi un compromis între necesitatea de a continua să producă, aplicând în același timp clauzele Pactului Verde, combinată cu guvernanța financiară ajustată la problemele interne.
O UE mai unită in jurul câtorva sectoare cheie, inclusiv agricultura, reprezinta calea succesului si solutia continuitatii blocului european.
UE inițiază un sistem de producție și inovare, încurajând alinierea între statele membre și deschizând calea pentru a ajunge din urmă Statele Unite, care își urmăresc strategia de reînnoire a economiei și a competitivității sale.
Sectorul agricol și industriile de prelucrare ale alimentelor participă activ la această restabilire a competitivității UE. Un astfel de scenariu ar anula partial efectul șocurilor climatice.
Scenariul 3: Utopie
Succesul ipotetic al scenariului anterior ne-ar permite să ne imaginăm în cele din urmă o UE reînnoită în temelii și în scopuri, orientată către o mai bună integrare a statelor membre, care ar fi de acord să renunțe la o parte din suveranitatea națională. Acest lucru ar necesita o țesătură industrială și agricolă integrată, care să se elibereze de o juxtapunere de companii care sunt concurente si care dăunează actorilor economici și durabilității instrumentelor de producție.
O astfel de integrare ar fi condusă de un amplu proces de relocare a afacerilor, în special a afacerilor alimentare, care ar declanșa relații economice între actorii din sectoarele mai concentrate pe parteneriat decât pe ambiția de a extrage valoarea adăugată de la fermier.
Obiectivul ar fi construirea unor forme de armonizare europeană a reglementărilor, a impozitării, a condițiilor salariale etc.
Un scenariu care apare explicit orientat către o formă de federalism european, dar care se înscrie într-o perioadă de “gestație” deosebit de lungă, care necesită o perioadă de re-examinare deosebit de lungă, în special, funcționarea și finanțarea PAC. Pentru a rezuma, aceste proiecții embrionare, potențial expuse unor factori perturbatori, se poate contura cum ar putea fi o agricultură complet restructurată, răspunzând la o varietate de provocări economice și tehnologice.
A mai rămas un sfert de secol până în 2050, timp să reflectăm și să urmărim evenimentele înainte de a răspunde la această întrebare crucială pentru economia europeană.
