Pe 20 decembrie, an de an, este ziua de Ignat, iar folcloristul Petru Caraman considera că obiceiul tăierii porcului din această zi îşi află rădăcinile în tradiţiile antichităţii romane.
Vechii daci sacrificau un animal ca simbol al divinităţii întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la Solstiţiul de iarnă. Pentru a veni în ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci. După Solstiţiu, ziua începea să crească, iar Crăciunul era o sărbătoare a luminii şi a vieţii, conform volumului „Cartea de Crăciun” de Sorin Lavric (Editura Humanitas, 1997).
Folcloristul Petru Caraman considera că obiceiul tăierii porcului din ziua de Ignat îşi află rădăcinile în tradiţiile antichităţii romane. Lumea romană practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 şi 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănăturilor. Porcul însuşi era socotit ca întruchipare a acestei divinităţi, a cărei moarte şi reînviere se consumă la finalul anului vechi şi în preajma începerii Anului Nou.
20 decembrie: Ritualul tăierii porcului
Ritualul tăierii porcului aminteşte de jertfele aduse în antichitate zeităţilor care apăreau şi dispăreau, se năşteau şi mureau în perioadele de înnoire a timpului calendaristic. Tăierea porcilor avea loc într-o anumită zi, la Ignat (20 decembrie), şi într-un anumit moment al zilei, de obicei în zori.
Prinderea şi înjunghierea animalului, tranşarea acestuia ofereau suficiente momente pentru efectuarea unor practici menite să asigure sănătatea gazdei în noul an, să alunge spiritele rele, să prezică vremea pe o perioadă mai îndelungată de timp, să fertilizeze ogoarele pentru a obţine roade bogate, precizează volumul “Sărbători şi obiceiuri româneşti” de Ion Ghinoiu (Editura Elion, 2002).
Ion Creangă povesteşte în ”Amintiri din copilărie” despre acest moment: “La Crăciun, când tăia tata porcul şi-l pârlea, şi-l opărea, şi-l învelea iute cu paie, de-l înnăduşa, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor şi făceam un chef de mii de lei, ştiind că mie are să-mi dea coada porcului s-o frig şi beşica s-o umplu cu grăunţe, s-o umflu şi s-o zurăiesc după ce s-a usca…”
În tradiţia românească întâlnim o serie de obiceiuri legate de Ignat. Astfel, în ajunul Ignatului se fierbe grâu, iar capul familiei îl tămâiază şi îl binecuvântează. Din acest grâu fiert mănâncă toţi membrii familiei, iar ce rămâne se dă dimineaţa la păsări. Dacă porcul este negru, se ia o bucată din untura lui şi se duce la Biserică de Bobotează, să fie sfinţită de preot. Apoi, poate fi folosită de cei care au dureri de picioare sau junghiuri. Despre ficatul porcului se spune că este bun pentru vindecarea anemiei sau a lipsei poftei de mâncare.
Tradiţia spune că în ziua de Ignat nu este permisă nicio altă activitate, ziua întreagă fiind dedicată doar tăierii, sortării şi preparării specialităţilor din carne de porc. La sate, se crede că splina porcului este cea care descoperă durata iernii: dacă splina este groasă în capăt, e semn că va fi o iarnă grea, cu multă zăpadă, iar dacă este subţire, arată că va fi o iarnă săracă în zăpadă, iar anul nou va fi secetos. În anumite zone ale ţării există obiceiul ca stăpânul casei să ia pe un deget puţin sânge scurs din porc şi să deseneze o cruce pe fruntea copiilor, pentru ca aceştia să fie sănătoşi.
Între Ignat şi Crăciun, femeile macină grâu din care se fac un fel de turte, numite ”scutecele Domnului Hristos”, preparate cu miere şi nucă măcinată, care se mănâncă în Ajunul Crăciunului.
